December 7, 2016

S-a lansat ediția pe 2017 a calendarului Pilelii

Coperta calendarului îl afișează, pentru al 14-lea an la rînd, pe Traian Băsescu, întîiul pilitor al țării
(întîiul după Celentano, care nu apare în calendar pentru că nu-i permite contractul semnat cu ProTV)

Pentru că anul 2016 e mai mult decît pregătit să-și pună capăt zilelor, dar și nopților, după ce-a reușit în mai puțin de 11 luni să se facă temeinic și iremediabil de cacao, toate privirile stau acum ațintite asupra promițătorului și deocamdată imaculatului 2017. Un 2017 plin de potențial, pe care întreaga umanitate îl roagă din priviri și din suflet să fie, dacă se poate, mai blînd decît anteriorul.

În această atmosferă de lehamite existențială și frustrare spirituală, agenția de fotomodele Victoria Sticleți a lansat pe piața românească calendarul Pilelii 2017. Șefii agenției au ales această perioadă scăldată în mîzgă electorală să lanseze calendarul nu pentru că ar fi o perioadă propice pentru arta fotografică, ci pentru a profita cît mai mult de faptul că românii încă nu și-au prăduit întreg bugetul rămas după reducerile de Black Friday pe reducerile de Crăciun. Au făcut-o și pentru a combate concurența neloială pe care le-o fac calendarele creștine imprimate cu sigla PSD, dar n-ar recunoaște-o nici într-o mie de ani, spun surse din interior.

Vedetele care apar în calendarul Pilelii au fost surprinse de ariștii vizuali cărora nu le place să fie numiți fotografi în ipostaze naturale, firești personalităților lor de celebri consumatori de alcool. Imitînd lejer realitatea vieții de zi cu zi, vedetele apar în posturile deja consacrate de beat muci, beat pulbere, beat mangă, beat pulă, beat lemn, puțin pilit sau rupt în gură, dar și în poziții nemaiîntîlnite, originale, gen beat stîncă sau hipster de beat.

Prețul calendarului este de 5 lei suta. Începînd cu acest an, se dă și pe caiet. Hai noroc!
-----

December 3, 2016

Incontestabila virtute a ignoranței (ultima parte, adică a doua)


Șansa i-a surîns lui Marin după mai puțin de trei luni de așteptare, cînd o stînă vrînceană aflată sub umbrela corporatistă a unei multinaționale americane (poate că numele McDoina Ciobanului vă spune ceva) a scos la concurs mai multe posturi de cioban. Fluturașul descoperit în cutia poștală, printre nelipsitele reclame la pastile de prelungit erecții, suna al dracului de promițător:
Vrei să te umpli de cașcaval, atît la propriu cît și la figurat? De ce să faci parte din turmă cînd poți să conduci turma? Ce mai păzești? Îți spunem noi ce păzești – oi. Oi, oi, oi, oi, oi! Poate chiar și capre, în funcție de performanțe. Păstoritul e doar pentru cei puternici, deși nu pare a fi mare brînză! Alătură-te acum echipei noastre de profesioniști!
Cînd oportunitatea îți bate la ușă nu poți să te prefaci că nu ești acasă, stingînd becurile, doar pentru că nu ai chef de musafiri sau ți se pare că e dezordine în apartament. Norocul ține cu cei puternici. Marin era deja puternic, astfel că norocul s-a conformat și i-a pus în cutia poștală acel fluturaș, restul depinzînd numai de el. Sub ochii lui, textul părea că emană raze de optimism nediluat. Succesul, un concept atît de abstract pentru unii, devenise aproape palpabil pentru Marin, fericirea lui manifestîndu-se pe moment sub forma unei singure lacrimi ce i se prelingea dramatic pe obraz. Dacă s-ar acorda premii Oscar pentru scene din viața reală, statueta aurită sigur ar fi înnobilat acum un mileu din casa familiei Berbeceanu.

Bucuria i s-a scurs din trup, transformată în pelin, cînd a ajuns la stîna vrînceană două zile mai tîrziu și a descoperit că unul dintre principiile de bază ale capitalismului – concurența – nu mai pare atît de grozav atunci cînd tu ești cel pus în postura de concurent. Un singur post mai era disponibil cînd Marin s-a proptit în fața biroului de resurse umane al stînei, cel care se asigura că tot timpul exista un raport de cel puțin un ciobănaș la trei sute de oi. Postul era revendicat de el și de încă un tip, un tînăr cocoșat.

Din dorința de a se combate discriminarea pe criterii fizice, toate companiile erau obligate să ofere un anume număr de locuri de muncă persoanelor cu dizabilități, atîta timp cît își puteau exercita cu succes atribuțiile. Norocul, care nu face treburile pe jumătate, a intervenit din nou în favoarea lui Marin. Contracandidatul său suferea de o afecțiune rară, o cocoașă frontală care i se întindea din gît pînă deasupra buricului și care-i curba spinarea în așa manieră încît părea că se uită tot timpul în sus, în stele. În consecință, băiatul știa toate constelațiile majore și putea găsi steaua polară cît ai zice “Esmeralda”. Cînd auzea pomenindu-se de “bestia cu două spinări” se înfuria nespus, deși era perfect conștient că nu se vorbea despre el. Din păcate, nu putea ține ochii deschiși pe timp de ploaie, din motive evidente, iar un cioban meteosensibil, o știe oricine, e o contradicție de termeni. Marin a primit postul.

Blana de oaie, probabil singurul print animal non-kitschos existent, avea o greutate pe care Marin a ajuns rapid s-o îndrăgească. Era ca și îmbrățișarea unui prieten drag, unul care mirosea ca și cum nu s-a spălat de foarte multă vreme. Blana exercita asupra umerilor lui o presiune extrem de plăcută, care-i îndesa parcă mai adînc cizmele în noroi și spiritul în visare. Șuba, și atracția gravitațională suplimentară pe care o genera, îl ținea cumva ancorat de glie. Parcă plutea atunci cînd n-o avea în spinare și avea senzația neplăcută că orice rafală de vînt l-ar fi putut duce printre nori, ca pe un zmeu scăpat din sfori sau ca pe un lampion pe care îl eliberezi deasupra orașului sau a pădurii, ignorînd pericolul de incendiu pe care îl presupune joaca cu focul.

Proptit în toiag, cu greutatea liniștitoare a șubei în spate, Marin s-a lăsat pradă abandonului. Anii au trecut pe lîngă el la fel de indiferenți precum proverbială caravană pe lîngă lătratul proverbialilor cîini. Cîini proverbiali care nu mor cînd vor proverbialii cai, pe care poți să-i duci la apă, dar nu poți să-i forțezi să bea. Asta pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Dar vin eu și vă întreb, ce cal bea apă cu ulciorul?

Ciobănia e una din acele meserii care emană o atracție deosebită pentru firile leneș-contemplative, care pot ședea și cugeta (sau doar ședea) timp îndelungat. E întrecută în această privință doar de sectorul bugetar. Marin era un as în domeniu, răbdător ca o penelopă pastorală și stoic precum o stană de piatră. Experiența lui în leadershipul oilor era întrecută doar de dezinteresul lui pentru orice altceva. Din aceste motive, ieșirea lui din zona de confort a stînei și reorientarea către luptele de tip kickboxing a fost cu atît mai surprinzătoare, atît pentru cei care-l cunoșteau, cît și pentru ceilalți, care nu auziseră niciodată despre el.

Reorientarea profesională a lui Marin s-a petrecut după mai mulți ani de muncă în folosul multinaționalei, cînd omul nostru a auzit prima dată că se pot face bani buni din bătăi organizate. Ca orice cioban care se respectă, nu era complet străin de violența fizică. Cu puțin antrenament, putea să se măsoare cu orice adversar - cel puțin așa gîndea el -, avînd pe deasupra și satisfacția că muncește pentru el însuși și nu pentru a îmbogăți niște îmbuibați americani pe care nu i-a văzut niciodată la față. Atitudinea asta liberală îi pica bine, motiv pentru care efortul fizic pe care trebuia să-l depună în plus nu-l deranja mai deloc.

Regimul de pregătire pentru confruntarea din ring consta într-o serie de corvoade exagerate: tăia lemne chiar dacă nu trebuia făcut focul, plimba butoaiele grele dintr-o parte în alta, fără vreun motiv aparent, și alerga de nebun în jurul turmei pentru că auzise că trebuie să facă neapărat și niște cardio. Totuși, nu înțelegea de ce trebuie să-și întărească mușchii inimii; bătaia implică de obicei alți mușchi.

Văzînd că Marin e chitit pe cafteală, conducerea unității la care lucra s-a decis să-i organizeze o conferință de presă. În acest fel se stîrnea publicitate și pentru Marin, care putea astfel să-și găsească un adversar, și pentru produsele lor, printre care se număra și deja legendara Brînză bună în burduf de pîine. Puțină publicitate gratuită n-a stricat nimănui, decît poate publicității pe bani.

Eforturile departamentului de PR s-au concretizat într-un telefon primit de la un reporter care era mereu în căutare de subiecte de umplutură. E vorba de acele subiecte pe care producătorii le pun deoparte pentru zilele în care nu se întîmplă destule lucruri intersante pentru a acoperi o oră de știri, cît ține jurnalul de seară. Nu era tocmai o conferință de presă, dar măcar apărea la televizor ceva pozitiv despre stîna lor, care în ultima vreme se confruntase cu un val de critici după ce s-au descoperit unele coincidențe între numărul de miei vînduți de Paște, numărul de miei fătați în acel an și numărul de cîini de pază dați dispăruți.

Reporterul trimis de un post național de televiziune la fața locului se rătăcise puțin pe traseu, ajungînd la spatele locului, astfel că a întîrziat o jumătate de oră, timp în care a trecut și prin lateralele locului. Marin a așteptat răbdător, cum îi era obiceiul. Cînd microfonul și-a făcut loc sub nasul lui acvilin, lentoarea i s-a risipit într-o cascadă entuziastă de replici stîrnitoare de scandal:

- Nici nu o să am ce discuta cu ceilalți luptători. O să-i distrug. O să-i toc mărunt ca pe pătrunjelul care se pune în supă. O să-i macin ca pe boabele de grîu din care se face făina. O să-i zdrobesc, ca pe oasele alea din care încerci să sugi toată măduva. Abia aștept să intru în ring să le arăt ce pot. O să mă înfig în ei ca furcilița în mămăligă. Îi mănînc! Marin spunea toate astea ca un apucat, în timp ce mai mulți scuipați micuți îi stropeau bărbia.

Pentru că repoterului începuse deja să i se facă foame, n-a insistat cu întrebările. A mai capturat cîteva cadre de acoperire pe care să le folosească în timp ce vocea groasă a știristului expunea povestea lui Marin, după care s-a apucat să-și strîngă echipamentul. De aceea n-a auzit schimbul de replici dintre Marin și colegul lui.

- Mare scandalagiu te-ai mai făcut, Marine. Nu ți-e frică că te prinde un luptător mai solid și mătură cu tine pe jos?

- Todoruț, cît timp am la mine toiagu ăsta nu mi-e frică de nimic. Nici de dracu, nici de mă-sa.

- Prostovan mai ești. La boxu' ăsta poți să dai pumni și picioare, da' cam atît. Nu ai voie să dai nici măcar capete în gură. Cine crezi că te lasă să te bați cu toiagu?

- Ăia care fac luptele astea libere. Că de aia-s libere, să bați cum vrei. Nu? Vrei să zici că n-o să-mi dea voie să intru cu bota în ring?

- Nu că vreau să zic, chiar zic.

- Și atunci eu ce mă fac?

- Fă-te că ai glumit, zise Todoruț și plecă zîmbind sub mustața aia de Hitler pe care doar un cioban o poate purta cu succes.

(nu va urma...)
-----

November 28, 2016

Trebuie să renunți la fumat ca să-ți permiți să faci duș în Constanța

Trăind în cyber-epoca în care mai degrabă te inundă informația decît vecinul de sus, e ușor să descoperi chestii interesante despre viața în alte orașe. În Berlin, de exemplu, sînt mai multe kebabării decît în Istanbul. În Atena trăiește 40% din întreaga populație a Greciei. În aeroportul din Buxelles se vinde mai multă ciocolată decît în orice alt loc din lume. În Constanța, apa potabilă e foarte scumpă. E atît de scumpă încît cei care o distribuie s-au apucat să trimită fluturași în care explică că nu e chiar atît de scumpă. Fluturașe precum acesta:


Minunat, nu? Conform logicii celor de la S.C. RAJA S.A. - sau a celor ce s-au ocupat de mișcarea asta piaristică - , dacă renunți la un pachet de țigări pe lună, îți asiguri consumul lunar de apă potabilă. Și dacă nu ești fumător? Atunci te descurci altfel, pliantul nu zice. Renunți la altceva. Orice ar fi, la ceva trebuie să renunți ca să ai apă potabilă în Constanța, bănuiesc.

Plus că pliantul rotunjește ușor, din text, prețul apei la 4 lei/mc, deși pe verso recunoaște că prețul cu tot cu TVA e 4,46 lei pe metru cub. La prețul acesta îți permiți doar 3,5 metri cubi pe lună, nu 4, scăzînd sub consumul mediu european. Dar acestea sînt detalii asupra cărora nu-i indicat să insistăm, căci evident că e bine pentru tine să renunți la fumat și deci, prin extinderea argumentului, e bine să dai bani mulți pe apa potabilă din Constanța.


Dar asta nu e tot. Pentru că prețul final pe metru cub nu e nici pe departe 4,46 lei. O stratagemă șireată folosită de companiile de apă este de a stabili un tarif scăzut pentru furnizare, care apoi este „completat” cu unul foarte mare pentru canalizare.

Un articol din romanialibera.ro arată care sînt prețurile finale ale metrului cub de apă în fiecare județ. Se vede că județul Constanța e pe roșu (așa o fi cînd votezi PSD), cu un preț final de 8,82 lei/mc. Caz în care trebuie renunțat la două pachete de țigări pe lună. Sau mai multe, că trebuie să renunți la cîte un pachet pentru fiecare copil, mă gîndesc. Dar mă opresc aici, căci matematica îmi dă dureri de cap. Și nici nu-s fumător, deci ecuația o țigară = 200 de litri de apă nu înseamnă nimic pentru mine.


Aparent, nu există vreo logică anume în funcție de care să fie stabilite prețurile la apă. În Pitești e de două ori mai scump decît în Ploiești, singura diferență dintre cele două fiind faptul că în Pitești nu poți să te Ploiești. În Oradea e mult mai ieftin metrul cub decît în Satu Mare, probabil o iau mai ieftină de la unguri. În Constanța e 8,82, probabil pentru că o plimbă mult prin milioanele de metri de țeavă de care pomenește fluturașul.
----- 

November 27, 2016

Incontestabila virtute a ignoranței (prima parte)

Marin s-a făcut cioban pentru că așa a vrut el. Pentru unii oameni e atît de simplu. Își aleg o țintă ușor accesibilă, o ating și apoi se scufundă în confortul îndeplinirii ei ritualice și repetitive, fără a mai fi vreodată deranjați de alte tulburări interioare. Unii ar putea numi asta o incontestabilă virtute a ignoranței, alții poate că n-ar cunoaște exact semnificația cuvîntului virtute, alții poate că nu înțeleg de ce oile trebuie plimbate sezonier și nu pot fi exploatate în crescătorii, ca porcii sau găinile sau roșiile acelea fără gust. Cert este că fericirea vine din lucruri simple, iar pe lumea asta puține lucruri sînt mai simple decît păstoritul oilor. Chiar și un cîine poate fi antrenat s-o facă; în occident s-au văzut astfel de cazuri.

Desigur, meseria de cioban implică un anume nivel de pregătire, de exemplu să poți să numeri pînă la douăzeci fără să trebuiască să te descalți, dar în privința asta Marin era deja supracalificat. Putea încă de la vîrsta de nouă ani să își lege singur șireturile de la cizmele de gumă, dar și să stea nemișcat și negîndit cu orele, în special în timpul orelor de matematică, limba romînă, geografie și restul.

Ciobănia mai implică, printre altele, și acceptarea unei moșteniri culturale, a unui fel anume de-a fi și de a gîndi, a unui stil de viață minimalist și autosuficient, dar și a faptului că trebuie să porți tot timpul un clop lunguieț care nu îți acoperă urechile, doar creștetul capului, și e la fel de eficient împotriva frigului ca o brișcă ruginită împotriva unei haite de lupi flămînzi. Dar, dacă Marin ar fi fost genul de om pe care să-l preocupe astfel de detalii, ar fi fost incompatibil cu păstoritul oilor și eu nu v-aș fi povestit despre el acum.

- Măi Marinică, ce vrei să te faci tu cînd o să fii mare? îl întrebau adesea rudele sau vecinii

- Cioban la oi, zicea Marin cu toată mîndria pe care o poate genera un puțoi de 4-5 ani.

- Da' de ce vrei tu să fii cioban la oi, hă? continua interogatoriul. Unii oameni par foarte interesați de motivațiile preșcolarilor, nu-mi dau seama de ce.

- Pentru că oile nu se descurcă singure, venea invariabil răspunsul.

După regulamentarele “Vaaaai, ce drăguț!” și “Ce copil sensibil!” și alte complimente, răsărea de cele mai multe ori întrebarea aceea nelipsită din repertoriul oamenilor neînzestrați intelectual: “Da' pe cine iubești tu mai mult, pe mami sau pe tati?”. Evident, oamenii care pun astfel de întrebări nu știu cum funcționează sentimentele și nici nu își pot închipui că poți iubi în egală măsură doi părinți pe care-i urăști.

E lesne de imaginat că părinții nu l-au susținut pe Marin, ba chiar i-au catalogat ambiția drept prostească, deși niciodată de față cu el. Se pare că acel modest “orice ar fi, sănătos să fie” din perioada sarcinii include de prea puține ori și alegerile profesionale sau personale ale copilului gata născut. După un timp, părinților nu le mai convine ca odrasla lor să fie orice. Vor ca ea să fie cineva. Să-i zicem “reorientare parentală post-partum” și să trecem mai departe.

Părinților lui Marin, a căror orientare în viață se face întotdeauna în funcție de ce spune nordul busolei sociale, adică gura lumii, li se părea că băiatul lor nu țintește destul de sus. L-ar fi preferat într-un domeniu mai prestigios sau măcar mai bănos, poștaș sau poate chiar conductor de tren. Uneori îndrăzneau să și-l imagineze vameș, dar nu-și permiteau s-o spună cu voce tare la lumina zilei, doar noaptea, pe sub așternuturi, cînd uitau de ei înșiși, excitați și bine alcoolizați cu bere la PET.

Cînd Marin le-a pomenit părinților despre dorința lui de a se face cioban, prima dată cînd a vorbit cu ei la modul serios despre asta, maică-sa și-a dat ochii peste cap atît de puternic încît și-a lezat un nerv optic. Asta în timp ce taică-său calcula în minte cît de greu ar fi din punct de vedere financiar să întrețină încă un copil. Unul normal, dacă îi ajuta Dumnezeu, căci Marin părea iremediabil compromis. După un calcul rapid, a ajuns la concluzia că un al doilea copil i-ar știrbi serios din timpul alocat pasiunilor sale: înjuratul fotbaliștilor ce alergau prin televizor, spionatul vecinilor și criticatul oricărui lucru pe care-l făcea nevastă-sa.

Cu timpul, cei doi s-au resemnat, mai ales după ce au descoperit că “Manager în gestiunea ovinelor” sună infinit mai bine decît “cioban la oi”. După cum puteți lesne observa, unii oameni au o concepție total greșită asupra noțiunii de infinit.

Singura lor condiție pentru a întreține chiar și la nivel teoretic ideea eventualității unei posibile întîmplătoare ciobanizări a fiului lor, o condiție non-negociabilă și non-disputabilă, a fost ca Marin să nu-și neglijeze traseul academic și să fie în rînd cu lumea în ceea ce privește educația, adică să termine cel puțin șase clase. Preferabil opt, dar opt clase diferite, că nu se consideră că ai opt clase dacă ai făcut-o pe a șasea de trei ori la rînd.

- Dacă nu termini școala, te termină ea pe tine! obișnuia să-i spună maică-sa de fiecare dată cînd se punea în discuție educația copilului, teribil de mîndră de jocul de cuvinte pe care-l scornise. În fond, ea era intelectuala familiei, terminase chiar și liceul.

Marin s-a achitat cu succes de această sarcină, dar din mai multe încercări. Repetiția este, în fond, mama învățăturii, deci nu știu de ce este o rușine pentru unii copii să admită că au rămas repetenți. Cu opt clase terminate și la mai puțin de doi ani distanță de vîrsta majoratului, Marin era pregătit. Din păcate, pe malul mării, unde locuiau ei, stînile erau practic inexistente.

(va urma)
-----

October 31, 2016

Am reparat sloganul PSD

Adăugînd o singură literă, am reparat sloganul cu care PSD participă la alegerile parlamentare. Că nu ajunge să crezi. Nu ajunge să speri. Nu ajunge să visezi că într-o zi va fi mai bine. Trebuie să pui mîna să faci ceva. Orice. Numai să faci, să creezi, să construiești ceva nou.

Nu-i dovadă de curaj să crezi. Nu-i tocmai îndrăzneț din partea ta să-ți pui speranțele în capacitatea unor străini de a-ți urmări dezinteresați interesele. E, mai mult decît orice, neajutorare în formă continuă să crezi că o să facă alții astfel încît să-ți fie ție bine. Ceea ce e nu-i doar incorect de presupus, e de-a dreptul stupid. Astfel că sloganul meu e mult mai bun.

Nu te baza pe alții. Îndrăznește să creezi tu ceva!

Deși, dacă stau să analizez corect situația, și PSD a creat destule în lunga sa activitate politică. A creat șomaj, deziluzie, prejudicii de miliarde de euro, găuri în buget, un sistem corupt pînă-n măduvă, de la cel sanitar și pînă la cel educațional, a creat averi nesimțite pentru baronii săi, a creat modele de privatizat în pagubă întreprinderi de stat, a creat pături sociale dependente de ajutor constant, a creat o rată a migrației întrecută doar de cea a sirienilor, a generat în oameni o toleranță ridicată la ipocrizie, a tăiat mai mulți kilometri de panglici inutile decît a construit kilometri de autostradă, a creat cozi la secțiile de votare din diaspora, a creat nervi, frustrări, spaime și disperări infinite.

Și toate astea pentru că au îndrăznit să creadă.
Să creadă că nu pățesc nimic dacă fac toate mizeriile astea.
Și știți ce?
Îndrăznesc să cred că au dreptate.
-----
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...