August 19, 2016

Studiu recent descoperă că ignoranța e semn de inteligență

După ce o suită întreagă de studii a asociat trăsături de caracter absolut neașteptate inteligenței, găsind dovezi care să ateste că leneșii sînt mai deștepți decît oamenii harnici, că dezordinea sporește creativitatea, că adormirea la ore tîrzii e specifică decît celor cu IQ peste medie și că scărpinatul în cap atrage ideile bune, o echipă de cercetători britanici a demonstrat fără echivoc că ignoranța este un semn clar de inteligență.

Specialiștii în neurologie au condus o serie extensivă de teste menite să măsoare activitatea creierului la specimene umane în timp ce sînt confruntate cu dovezi privind evoluția, încălzirea globală, lipsa oricărei legături cauzale dintre vacin și autism, dar și inutilitatea unor domenii precum homeopatia, speakingul motivațional și astrologia.

Spre surprinderea lor, cercetătorii au descoperit că activitatea creierului este mai crescută la cei care neagă dovezi evidente și ignoră argumente logice bazate pe experimente reproductibile.

Cei care cred în creaționism, cei care sînt convinși că încălzirea globală e un mit inventat de conspiraționiștii din domeniul aparatelor de aer condiționat, cei care își tratează bolile cu apă chioară ce ține minte formula chimică a leacului, cei care își organizează viața în funcție de horoscop sau de indicațiile unui mentor motivațional, toți aceștia par să prezinte o activitate crescută la nivel neuronal, întrecîndu-i în activitate cerebrală pe cei care se încred doar în chestiuni demonstrabile.

Cercetătorii au dedus că, paradoxal, e nevoie de o cantitate sporită de procese cerebrale pentru a nega complexitatea adevărului și pentru a crede în magie și alte vrăjeli liniștitoare. Creierul lucrează mai intens pentru a întreține ignoranța facilă decît pentru a accepta dovezile științifice. Un creier ce lucrează asiduu este caracteristic celor înzestrați cu inteligență remarcabilă (de unde și convingerea populară că proștii au mintea odihnită).

Astfel că, singura concluzie ce se poate extrage din acest studiu este că ignoranța denotă inteligență.
-----

August 12, 2016

Femeie abuzată de iubit îi acordă acestuia încă o șansă

Dragostea trece prin stomac. Cu pumnul. Fenomenul violenței domestice afectează anual milioane de femei (și, foarte probabil, cîteva sute de bărbați). Unele dintre victime apelează la autorități, rude sau prieteni. Altele caută să-și rezolve singure situația relațională. Dar mai sînt cîteva - și nu puține! - care aleg să le mai acorde o șansă partenerilor abuzivi, din convingerea naivă că violența domestică nu e decît un mod atipic al acestora de a-și manifesta sentimentele amoroase. 

Harleea Q. este una dintre aceste nenumărate victime. Supusă ani de zile unui tratament abuziv de către iubitul ei, un maniac cu tendințe criminale cunoscut în cercurile interlope drept "Glumețul", Harleea a dezvoltat în timp un caz clasic de Sindrom Stockholm. Din cauza acestuia, a ajuns să se afunde cu plăcere în rolul de victimă și chiar să empatizeze cu agresorul ei, nutrind față de el cele mai calde și curate sentimente. Acesta, în schimb, o folosește ca pe-o cîrpă și îi oferă cadouri și afecțiune doar atunci cînd vrea ceva în schimb (de obicei, să-l ajute să-l distrugă pe Batman).

Astfel că, de fiecare dată cînd iubitul o abuzează, chestie pe care o face des și o face cu o plăcere sadică de fost - și, probabil, viitor - pacient în spitalul de nebuni, Harleea decide că a fost o simplă scăpare din partea lui și că merită să i se acorde o nouă șansă. În adîncul său, e un băiat bun, deși puțin deranjat. Cum să nu-l ierți cînd știi că n-o face intenționat?

Vînătăile pe care i le lasă mereu, și care greu pot fi acoperite de machiajul strident, sînt semne de iubire, crede ea. O chinuie pentru că ține la ea, pentru că-i pasă. I-a distrus cariera de psiholog doar ca să petreacă mai mult timp alături de ea, din dragoste. Așa știe el să-și declare iubirea, terorizînd-o psihic, fizic și emoțional. 

A trebuit s-o ruineze mintal, ca s-o poată clădi înapoi după placul său. După chipul lui spoit cu vopsele și după asemănarea lui de om țicnit. Ea e proiectul lui de suflet, e parte din el. El o iubește, dar o arată într-un fel mai ciudățel. Așa e el, mai ciudățel, de asta s-a și îndrăgostit de el. Lumea nu i-a înțeles și nici nu îi va înțelege. N-ai ce să faci. Într-un fel, e aproape comic. 

Sursa foto: moviepilot.com
-----

August 10, 2016

Suicide Squad (2016) - Squadra Absurda: supereroi și supererori

Grație verdictului de prospețime înaintat de criticii de la rottentomatoes.com (26%), mă așteptam ca Brigada Sinucigașilor să fie un borcan plin cu ceaiul de piersici al bunicii, știți voi ce fel de ceai e acela dacă ați văzut Batman v Superman, de pe care să nu poți dezlipi nici cu ranga indulgenței eticheta de "film cu împușcături". Pe de o parte s-a confirmat procentul, dar pe de altă parte, una mai ludică și mai aplecată spre superficialități, mi-a plăcut filmul. Dar asta n-a fost o concluzie la care am ajuns cu ușurință.

Dădeam deja ochii peste cap în primele minute, cînd orgiasticul în nuanțe neon se căznea să însăileze cîteva videoclipuri despre originile antieroilor într-o poveste care să mimeze fluența narativă. Pînă la urmă, mi-am spus eu, stilul fragmentar e specific benzilor desenate, deci nu-i tocmai greșit că filmul inspirat din ele pare a fi ciunteala stilizată a unei povești mai lungi.

Și, am continuat eu autoconvingerea, pot trece peste faptul că Suicide Squad pare un film făcut pentru adolescenți care nu citesc comicsuri, dar apreciază muzica pop, culorile stridente și glumele expirate despre ștergerea istoricului de căutări. Așa mi-am futat un facepalm la faza cu "clear my browser history" de am vărsat popcornul persoanei din spatele meu.

Ierbosofie: eroii din Suicide Squad pot fi numiți membri SS. Numa' zic.

Am avut timp să mă gîndesc la chestii de-astea, căci filmul n-a surprins cu nimic și nu m-a solicitat 'telectual. Toate părțile bune au fost divulgate de trailere, iar marele reveal, adică villain-ul principal din filmul cu villain-i, a fost la fel de spectaculos ca un foc de artificii dezlănțuit la orele amiezii. Și ce nume rizibil e Fermecătoreasa! Cum să-ți fie frică de cineva cu numele ăsta? La fel de bine puteau să-i spună Plușica sau Vrăjeluța.

Intriga filmului: un avorton rezultat din urma unui gang bang cu clișee. Ghostbusters presărat cu o idee de Batman și un Joker care mi-a amintit mai mult de Jim Carrey decît de orice altceva (nu că asta ar fi ceva rău). Jet albastru de lumină pă centru' orașului și portal distrugător de lumi, la fel ca-n într-o sumedenie de alte filme. Un fel de Expendables cu media de vîrstă înjumătățită, dacă e să fiu concis în hater-eală.

Dar să nu cad în patetic, filmul a fost distractiv pe ansamblu și nu m-ar deranja să-l văd iar, chiar și pe bani. N-ai cum să greșești cu Will Smith jucîndu-l pe Will Smith și cu Margot Robbie în haine mulate (plus că a jucat-o perfect pe Harley Quinn, părerea mea). Ca să nu mai zic de Viola Davis, care face dreptate personajului Amanda Waller.

N-au deranjat nici ceilalți sinucigași, oricît de inutili ar fi fost ei în misiunea de a salva lumea. De ce să trimiți un tip care aruncă bumerange să se înfrunte cu o vrăjitoare!?! Dar o tipă în bikini a cărei singură superputere e să fie țicnită și să dea cu bîta de baseball? În fine, motivațiile personajelor și logica acțiunilor lor sînt secundare, important e să pară filmul antrenant. Și pare, chiar dacă asta se face cu muzică trînită inoportun în scene sau pac-pac-uri ieftine.

Editat din topor, schilodit de fracturi logice și fără a străluci prin originalitate, efecte sau virtuozități actoricești, Suicide Squad e echivalentul vizual al junk food-ului. Un meniu vesel care păcălește foamea, dar care pe termen lung face mai mult rău decît bine, desensibilizînd papilele și invocînd conformismul din fiecare fibră.

Sursa foto: screenrant.com
-----

August 9, 2016

The Jungle Book (2016) - Insuportabila ușurătate a sublimului inutil

Îți vine să te întrebi, oarecum firesc, dacă era absolută nevoie de un remake animat al Cărții Junglei. Existența trecută cu vederea a continuării inspirat denumite Jungle Book 2 nu face decît să confirme valoarea irepetabilă a strictului necesar care a fost originalul. În mod logic, concluzionezi precoce că filmul nu-i decît un tertip clasic de a mai stoarce bani dintr-un public lipsit de exigențe. Apoi te pui blazat să urmărești o poveste pe care o știi deja și, pe nesimțitelea, te trezești că întreaga preconcepție ți-a fost dată peste cap, așa cum am pățit eu.

Corect, filmul e prin definiție inutil, fiind o reinterpretare vagă a unui desen animat ce reinterpretează vag aventurile unui personaj de carte. Trăim în epoca remake-ului, în care orice film bun din trecut primește o copie mizeră adaptată prezentului (pentru lămurire ajunge să vezi tomberonul în flăcări care este Point Break).

Inutilitatea lui The Jungle Book, însă, e diferită. E, paradoxal, valoroasă, fiind similară inutilității Giocondei. Mona Lisa e superbă, așa degeaba cum e ea. Chiar nu era nevoie la vremea respectivă de încă un tablou cu o femeie albă care zîmbește misterios, dar ce frumos atîrnă acum în Luvru, vorba bancului. Oamenii vremii nu s-au simțit ușurați după ce au aflat de existența ei, uitînd că pot oricînd să moară de ciumă sau că au o speranță de viață de 23 de ani. Nu a existat nici o voce care să spună, înainte de anul 1504 "Băi, viața mea ar fi mult mai fericită dacă ar mai exista pe lume încă o pînză colorată din care să mă privească plistisit o gospodină palidă".

Mona Lisa n-ajută la nimic concret, decît pe post de desfătare vizuală. Acompaniată sau nu de o juisare prelungă a organului estetic. Sublim inutil, deci artistic. Așa e și acest film, care a costat cît vreo 15 Cumințenii ale Pămîntului la un loc, altă mostră de artă pură ce impresionează prin inutilitate.

Totuși, filmul ratează perfecțiunea grație unei ambiții ce nu-și are rostul. Se vede că încearcă să impresioneze, ceea ce dăunează aspectului general, acela al unei lejerități narative profund dezinteresate. Imaginile paradisiace prin care simpaticul Mowgli își urmărește firul roșu, exagerate coloristic cum sînt, par complet naturale. La fel și interacțiunea băiatului cu animalele adăugate în post-producție, dar asta numai pînă la un punct: acela în care apare în scenă Regele Louie, ale cărui dimensiuni superlative deranjează sever acelei suspensii a incredulității pe care și-o dorește orice ficțiune. Urangutanul e prea mare, chiar și în universul în care Mowgli e incredibil de mic în comparație cu restul animalelor. Statura uriașă a Regelui Banană, acest sfarmă piatră al junglei, par importate dintr-o parodie cu Transformeri și e total nepotrivită în context.

O altă chestie pe care n-am înțeles-o a fost nevoia regizorului (Jon Favreau) de a insista asupra impresiei că acțiunea e filmată pe viu, la fața locului. Obiectivul camerei e stropit ba cu noroi, ba cu apă, de parcă un cameraman nebun a stat să tragă cadre din mijlocul unei turme de bivoli în goană. Știu că s-a dorit prin asta o imersiune sporită a privitorului în poveste, dar la mine a funcționat fix invers: m-a făcut să mă întreb de ce ai insista, în mijlocul filmul, să-mi reamintești că mă uit la un film făcut de oameni, pe calculatoare. Trucul ăsta m-a scos din poveste și nu mi-a plăcut. Restul de 95% din film mi-a plăcut enorm, deci per ansamblu filmul primește cu generozitate din partea mea calificativul "Bestial".

Sursa foto: bustle.com
-----

August 8, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.21) - Persona non grătar

Am belit-o! Nu doar eu, ci toți. Nos otros jihadistos am belit-o în grup. Dar nu frumos, ca într-un gang bang, ci dimpotrivă, ca într-un gang bang în care te afli de partea greșită a bang-ului.

Un dobitoc, că altfel n-am cum să-i zic la fraier, s-a apucat să-l amenințe cu jihadul pe Putin. Pe Vladimir Putin. Da, pe ACEL Vladimir Putin. Adică pe singurul șef de stat care invadează alte țări cu lejeritatea cu care invadează muștele saloanele spitalului de arși. Nu dispar iepurașii în jobenul magicianului cum dispar de pe fața pămîntului jurnaliștii și oligarhii ce i se opun lui Putin, deci se poate lejer considera că ISIS a dat un bobîrnac extrem de nefericit peste coaiele dragonului sovietic.

Evident, omul cu pricina, cel cu declarația belicoasă, devenit între timp persona non grătar, în sensul că nu-l mai cheamă prietenii la shish kebaburi, chefuri sau alte ieșeli, nu l-a amenințat personal pe Putin, ci în numele întregului Stat Islamic. Ne-a sabotat pe toți cu un simplu gest de frondă stupidă. Încă o dată s-a dovedit că gestul contează, ca atunci cînd i-am arătat muie unui taximetrist care era să mă calce pe trecerea de pietoni și omul s-a apucat să fugă după mine să mă bată cale de trei cvartale.

Nesăbuința asta ne-a cam înecat tuturor cămilele, nu doar mie, că să-l ameninți pe Putin cu moartea e ca și cum l-ai înjura de mamă pe Batman sau ca și cum te-ai înscrie într-un concurs de pupat funduri cu orice angajat Antena 3. N-ai cum să cîștigi. Efectiv, e definiția pișatului contra vîntului. Motiv pentru care unii colegi și-au restrîns drastic activitatea și motiv pentru care pe mine mă bate serios gîndul unei retrageri tactice, ca să nu-i spun direct dezertare pentru că sună a lașitate.

Legenda spune: cum te bate Macanache, nu te bate Dumnezeu. Iar Macanache a învățat tot ce știe de la Putin. Riscul jihadului îi depășește acum răsplata. Exact asta ne lipsea! Pfff. Totul mergea ca uns cu ulei de cocos. America era ocupată cu probleme ei, unele cu păr portocaliu și ură pe imigranți. Rusia la fel: își pompa atleții cu steroizi pentru olimpiadă și căsca un ochi plictisit către nebunul de Erdogan. A trebuit să vină un tîmpit să fluture steagul prin fața taurului de Putin și să atragă mai mult atenția asupra noastră. Nu ajungeau atentatele jenante ale sociopaților cu macete, a fost nevoie de un fucking clip pe youtube, esența cerșitului de atenție pe social media!

Am destule motive să mă tem de Putin. Informațiile disponibile despre acest om sînt de natură să stîrnească dacă nu respectul, măcar o spaimă severă în orice om sănătos la cap. Înșir aici doar cîteva dintre cele ce se cunosc despre președintele rus:
  • Vladimir Putin a trebuit să-și instaleze podele de marmură în toate locuințele sale. Detaliul acesta nu ține de înclinația președintelui rus către opulență, ci are mai degrabă legătură cu testiculele lui. Mari cît mingile de rugby și mai grele decît bac-ul la limba română, fuduliile lui Putin atîrnă atît de jos și sînt atît de dure încît lasă urme adînci în orice podea. Nici lemnul de eșență dură nu pare să-i facă față, boașele lui Putin fiind deja responsabile pentru distrugerea parchetului din mai multe locuințe de protocol; 
  • e singurul bărbat care s-a născut gata dezvirginat; 
  • de fiecare dată cînd vrea să viziteze o grădină zoologică, Putin este cel care stă închis în cușcă, în timp animalele sălbatice se plimbă încolonate prin dreptul său, salutîndu-l respectuos din copită, lăbuță, coadă sau trompă, ca la o paradă militară. E cel mai sigur mod în care se poate organiza o întîlnire între Putin și alte bestii; 
  • în tinerețe, a vrut să facă parte din mai multe trupe rock, dar nu a fost acceptat de nici una pe motiv că singurele instrumente la care știa să cînte erau cele de tortură; 
  • cînd vrea să dea masă altor particule, bosonul Higgs cere mai întîi voie de la Putin; 
  • Putin ar fi trebuit să se nască cu două săptămîni mai devreme, dar a refuzat să iasă din pîntecul mamei sale, chiar și după ce i s-au promis un trening Adidas nou și o brățară de aur, deoarece nu dorea să se nască în zodia fecioarei. Ar fi fost prea gay; 
  • copil fiind, provoca alunecări de teren de fiecare dată cînd se juca cu puța în nisip; 
Păi și să mai faci jihad în condițiile astea, oriunde te-ai afla?

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  //  18  //  19  //  20  //  (va urma)

-----
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...