July 31, 2015

ANAF m-a amendat pentru că nu i-am declarat ceva ce știa deja

Ca să fiu complet sincer, nu a fost chiar așa. Adică mi-am declarat veniturile obținute din activități independente (formularul 200), dar le-am declarat tîrziu, pentru că am fost ocupat cu una, cu alta, dar mai ales pentru că am uitat și pentru că eram în vacanță cînd am primit notificarea de la ei. Așa că am întîrziat și amenda e justificată și nu am nici o problemă cu ea. Nici n-a fost nesimțită, doar 25 de lei.

După ce am stat vreme de cel mult trei melodii la coadă la Finanțe, o doamnă mi-a explicat foarte politicos că am nevoie de o adeverință de venit de la fostul angajator, cu ajutorul căreia să completez formularul, și a fost cît se poate de serviabilă și simpatică. A fost o plăcere să interacționez cu ea și n-o spun la modul sarcastic.

Contabilele de la fostul loc de muncă mi-au trimis adeverința de venit pe mail într-un timp foarte scurt. Totul părea să meargă ca uns.

M-am încurcat în actele din dosarul meu cu chestii serioase și mi-a luat vreo zece minute să completez formularul 200. M-am întors, mîndru nevoie mare că m-am descurcat singur în treaba asta, să-l depun la Finanțe. Din nou, am stat la coadă la ghișeu un sfert de oră destul de plăcut (era aer condiționat) și o altă doamnă a început să îmi introducă datele în calculator. La fel de prietenoasă ca prima, mi-a explicat că am completat greșit sumele aferente contribuțiilor sociale și s-a oferit să-mi corecteze ea declarația cu cifrele corecte, pe care le putea copia din dosarul meu online.

Cu o sinceră părere de rău m-a informat că trebuie să plătesc amenda pentru întîrziere și mi-a explicat ce pași trebuie să urmez. I-am mulțumit frumos, m-am dus într-o altă clădire ca să plătesc amenda, am plătit, m-am întors să-i arăt că am plătit, ea a mai notat ceva și ne-am despărțit cu saluturi călduroase.

Abia cînd am ajuns acasă mi-am dat seama că ceva nu era tocmai în regulă cu ceea ce mi se întîmplase. Dacă ANAF știa exact cît am cîștigat și ce trebuia să declar, de ce m-a mai pus pe drumuri să îndeplinesc acest ritual steril? Îmi testa sinceritatea, ca o prietenă geloasă? De ce a trebuit să consum eu atîtea resurse ca să îi spun ceva ce știa deja? Mai ales în condițiile în care i-aș fi dat oricum informații greșite, pe fondul unei nepriceperi perfect scuzabile.

Cîte alte astfel de cazuri mai există în țară și cît de mult de pierde din cauza unor astfel de redundanțe? Cît de greu e să eficientizezi măcar puțin sistemul fiscal, astfel încît să nu-și ocupe timpul cu inutilități? Trebuie să mă plimb eu aiurea și să fac pasul pingunului pe la cozi doar ca să pară ocupați niște funcționari publici, oricît ar fi ei de simpatici?

Dacă la anul nu voi avea nimic de declarat, va trebui să declar într-un formular că nu am nimic de declarat?

poza e de aici, am ales-o pentru că așa arătam eu punîndu-mi întrbările de mai sus
-----

July 30, 2015

3 chestii care m-au lovit direct în sentimentul de "eu inimă Cluj"

Aș fi scris titlul și în limba maghiară, ca să compensez cumva pentru lipsa plăcuțelor bilingve din acest oraș cel puțin bilingv, dar nu știu decît destulă maghiară cît să spun köszönöm szépen pentru gulaș. Nu știu dacă de vină e căldura de afară sau iminența îngropării orașului sub niște tone de gunoaie, dar parcă în ultima vreme clujenii au sărit și mai abitir unul la gîtul altuia. La gîtul primarului Boc nu au sărit, la gîtul lui Boc s-au aplecat.

Bun, acum că am scăpat de gluma obligatorie despre cît de mic e Emil Boc (e atît de mic că trebuie să se suie pe scaun ca să șteargă pe jos), să trecem la cele 3 chestii care mi-au afectat în ultima vreme sentimentul de "eu inimă Cluj".

Chestia 1: Statuia lui Matei Corvin, kilometrul zero al orașului, a fost vandalizată cu vopsea maro. Nu știu dacă gestul e simbolic sau e doar un mod foarte puțin subtil de a elibera niște frustrări legate de micimea unor penisuri, dar acum pare că de sub coada săracului cal a curs o cascadă ruginie, de parcă animalul s-ar fi stricat la burtă. Atentatul nu a fost revendicat încă pentru că nu-i tocmai o ispravă cu care să te mîndrești, decît dacă ești foarte, foarte prost.

Chestia 2: Festivalul Untold e, într-adevăr, un inconvenient pentru mulți clujeni. Dar e unul minor și temporar, e ca și cum ți-ar intra în casă un ditamai muscoiul. E mai bine să-l ignori, că oricum nu o să bîzîie prea mult. Și pe mine m-a încurcat festivalul. Am primit un hamac și intenționam să-l întind la umbra copacilor din parcul central, să contribui la hămăceală, să șed și să cuget. Dar nu se poate chiar acum, așa că mi-am găsit altceva de făcut și o să-l instalez săptămîna viitoare. Acum îi las pe alții să se bucure de muzică și de aglomerație.

Dar nu toți clujenii sînt la fel de chill ca mine (puteți să-mi spuneți Chill Bill). Unii încordați, genul care nu se duc la petreceri pentru că oricum nu-s niciodată invitați, s-au apucat să vocifereze și să fluture steagul indignării, susținînd că primăria își bate joc de clujeni. Asta nu-i bătaie de joc. Să plătești în plus pentru gunoiul care trebuie dus la Oradea, pentru că autoritățile locale n-au reușit să-și adune rahatul împreună (expresie tradusă mot-a-mot din americănescul "getting your shit together"), asta înseamnă să fii opusul unui mafiot, adică ținta bătăii de joc. Faptul că parcul e închis cîteva zile e un deranj minor, porumb fiert și umbră se mai găsesc și altundeva.

Chestia 3: O cetățeancă pe nume Ancuța Cuibotaru a pornit o petiție online pentru a închide expoziția Our Body: Universul Interior. Eu am fost la expoziție și am văzut-o și e superbă și o recomand cum n-am mai recomandat nimic în viața mea, decît sexul de dimineață. Ancuța nu-i de aceeași părere, susținînd că expoziția "contravine credințelor tradiționale ale poporului român și respectului datorat morților ce impun un comportament decent față de corpul defunctului". Aș fi curios ce părere are despre moaște. Pentru că dacă n-are nimic împotriva lor, expoziția asta poate fi considerată una de moaște estetizate în scopuri educaționale.

Probabil că Ancuța nu e prima și nici ultima tanti care crede că barza aduce copiii și că poți să scapi de otită ținînd un cartof fiert la subțioară. Probabil că o sperie știința și de asta nu vrea să vadă cum funcționează organismul uman pe interior. Dar nici n-o obligă nimeni, biletul de intrare are un preț destul de prohibitiv.

Acuța mai spune și că "expunerea organelor și țesuturilor decedaților, precum și a corpurilor lor jupuite de piele, în diferite ipostaze, unele chiar ilare, nu denotă faptul că rămășițele lumești ale celor decedați sunt tratate cu respectul cuvenit". E foarte posibil ca Ancuța să nu fi fost acolo, să vadă ce-am văzut (da, e ca un vers din B.U.G. Mafia), pentru că nimic din ce-i dispus acolo nu-i ilar. Mie nu mi-a venit deloc să rîd.

Intrînd în benza primei săli de expoziție, primele mele senzații au fost un amalgam înfiorător de curiozitate, panică și extaz. Mă temeam că acele cadavre impregnate cu polimeri vor începe să se miște, atît de vii păreau ochii unora dintre ele. Mă străduiam să rețin cît mai multe despre corpul meu, pipăindu-mă în timp ce citeam informațiile afișate, tăcut ca într-o biserică și pătruns de o evlavie de natură științică în clipele în care priveam acele piese de puzzle care, îmbinate, formau un corp uman. Mă minunam de cît de bine s-au păstrat toate organele, de cît de minuțios s-au decupat toții nervii, de cît de mult seamănă tendoanele piciorului uman cu tendoanele din pulpa de curcan pe care o mîncasem cu o zi înainte. De fapt, multe din părțile corpului uman îmi semănau a părți de animale din care mai mîncasem, așa că în restul zilei respective am ales să fiu vegetarian.

Mă gîndesc că, pentru un canibal, expoziția asta e ca un coș de fructe pe plastic pentru noi ceilalți.

De obicei nu-s mîhnit atunci cînd alții nu au aceleași gusturi ca și mine, dar să fii împotriva acestei expoziții e ca și cum ai milita să se interzică pe Discovery documentarele despre spațiul cosmic, alea faine, povestite de Morgan Freeman, pentru că e blasfemic să vrei să cunoști mai multe decît a scris Doamne-Doamne în Biblie. E și aiurea să compui o petiție enumerînd niște cretinătăți contradictorii care sînt lămurite pe site-ul principal al expoziției.

După care am văzut că petiția e semnată de doar 18 oameni și m-am liniștit. Da, există și cîteva crengi uscate în pădurea clujeană, vreascuri vocale care scot mult fum și nu dau deloc căldură, dar ele sînt excepțiile. În sensul că sînt niște crengi excepțional de proaste.

Poza e luată din articolul acesta, în care comentariile îți cam redau încrederea în umanitate

P.S.: Mulți oameni nu știu asta, dar Emil Boc a intrat în politică după ce a auzit că romînii votează întotdeauna cu răul cel mai mic.
-----

July 27, 2015

Cred că sîntem pregătiți pentru un Festival al Plagiatului

Unul dintre directorii Electric Castle, festivalul care a crescut în trei ani de parcă s-a dopat cu hormonii de creștere ai lui Făt-Frumos, ajungînd să fie comparat cu Glastonbury-ul englezilor, a acuzat organizatorii Festivalului Untold de plagiat. Din moment ce ambele evenimente au în denumire cuvîntul “festival”, era de așteptat să existe cîteva asemănări între ele, în sensul că amîndouă sînt happening-uri cu muzică repetitivă orientate tinerilor și țin patru zile, așa că acuzația de plagiat e cel puțin superfluă. Cît de diferit poate fi un festival de bumți-bumți față de un alt festival de bumți-bumți? Vă spun eu, nu foarte diferit, decît dacă organizarea e execrabilă și se moare de sete la cozile de bere.

Da, se poate bombăni despre faptul că unii factori de decizie au hotărît ca evenimentul principal al Cluj - Capitală Europeană a Tineretului 2015 să fie un festival aproape la fel de coios ca cel pe care Clujul îl avea deja, dar să te vaieți pe rețelele sociale că ți s-a furat ideea de bar din lăzi de bere e de-a dreptul pueril. Nu-i ca și cum niște spioni industriali ți-au pătruns în sediu și ți-au furat din seif planurile ultra-secrete pentru o mașină care merge pe bază de înjurături. Asta ar fi fost ceva cu adevărat revoluționar, mai ales ținînd cont de traficul de la noi. Dar aici vorbim doar de un nenorocit de bar, o bucată de mobilă făcută din materiale din care nu se face de obicei mobila, un suport de tejghea pe care majoritatea festivalierilor o să fie oricum prea beți să-l observe sau să-l țină minte.

E prea puțin și e prea tîrziu să strigi acum “Hoțul!”, mai ales după ce ți s-a plagiat întreg festivalul. Crezi că degeaba și-au numit fundația "Share"? Să te plîngi acum că ăia ți-au imitat barurile de bere e ca și cum după un viol pe care nu l-ai raportat autorităților te-ai plînge că agresorul ți-a rupt o unghie. Acum, n-ai ce să faci decît să încerci să treci peste afront și să te rogi la Arsenie Boca să plouă și la petrecerea lor. Asta în accepțiunea că un festival poate fi plagiat, că e mai mult decît niște scene cu muzică și dozatoare de bere și brățări pe care nu le dai jos timp de o lună ca să vadă lumea că ai fost la festival și ești interesant.

Avînd ștampila de aprobare a primăriei, Festivalul Nespus plutește undeva mai presus de orice contestații, asta chiar dacă gardurile lui au polarizat opinia publică, împărțind-o în mai multe tabere: oameni care vor festival cu orice preț; oameni care vor festival cu preț redus; oameni care vor și ei festival, dar să nu fie tocmai în centru, pentru că le încurcă flowul energetic; oameni care habar n-au ce se întîmplă în centru pentru că-s prea ocupați cu criza gunoaielor care se adună pe la periferii; oameni care nu vor festival, pentru că nu au nici o bucurie personală de pe urma lui și nu dau doi scuipați degerați pe bucuria altora; oameni care cred că e oarecum redundant ca urbea de sub Feleac să aibă două mari festivaluri identice în decurs de o lună.

După cum foarte ușor se poate observa, e greu să împaci toate aceste tabere. Asta pentru că spiritul civic și solidaritatea sînt cuvinte pe care încă n-am reușit să le traducem corespunzător din limba străineză. E greu, dar nu e imposibil. După lungi perioade de profundă introspecție și meditație asupra acestei foarte stringente probleme sociale, am găsit soluția perfectă. Cel mai original eveniment care s-ar putea organiza într-o potențială capitală culturală europeană e un Festival al Plagiatului. Ar fi complet original fără a fi deloc original, ar fi pur și simplu genial, mai autentic și mai specific romînesc și decît Festivalul Mămăligii al lui Dracula organizat de Hagi și Nadia Comăneci cu sprijinul Simonei Halep.

Fidel numelui său, Festivalul Plagiatului va incorpora toate acele elemente ce dau farmec altor festivaluri, de la noi sau din străinătate, fie ele festivaluri de gătit sushi, de muzică folclorică sau ale castanelor. Va fi atractiv pentru toate segmentele demografice, fiind o veritabilă intersecție de zone de confort recreațional și dispunînd de următoarele: tiroliene, bere la doză, muzică din categoria “Diverse”, mostre gratuite, pliante, vată pe băț, aperol șpriț, nuditate non-sexuală, corturi, reduceri de preț la toate cărțile tale preferate, conținut explicit, premii, lasere, statui vivante, bătăi în noroi, bătăi cu culori, bătăi, filme sîrbești, scurt-metraje horror (în sensul de nașpa), borș de pește, înghețată, tiribombe, bombe sexi, produse eco, produse bio, fete ieșite la produs, jocuri pe calculator, jocuri de cuvinte, locuri de joacă pentru copii, chestii ciudate care le plac părinților tăi, bețe pentru selfie-uri, volei pe plajă, porumb fiert, tenis cu piciorul, popice, kürtős kalács și mașinăria aia în care dai cu pumnul ca să îți validezi masculinitatea.

Toate acestea și multe, multe altele vor fi acoperite de inevitabilul fum de mici, înspre deliciul și bucuria nespusă a tuturor participanților. În încheiere va cînta Loredana, această Madonna a romînului, înveselind publicul cu o selecție de cîntece lăutărești pe care nu le-a compus ea, ci au fost remixate într-o variantă pop de Marius Moga, acest mic Mozart al oamenilor care nu au ascultat niciodată intenționat ceva compus de Mozart. Connect-R, adică varianta mai curată a ciornei care poartă numele de Alex Velea, va avea și el un featuring cu Loredana. Pentru a fi în spiritul festivalului, cuvîntul “featuring” va fi folosit de parcă ar fi din limba romînă.

Amfitrionii acestor festivități, Buzdugan și Morar, vor distra publicul cu material preluat în totalitate de pe interneți, fără a preciza sursa. Desfășurarea acestui festival va fi documentată în mai multe lucrări științifice, pe care le vor scrie niște hoți celebri pentru a-și scurta sejurul în închisoare. Sponsorul oficial va fi Ursus, acest Heineken al omului care n-are destui bani pentru un Heineken.

Ideea e superbă și dați-mi voie să fiu primul care mă felicită pentru ea. Bravo mie! Prin faptul că nu are nimic original în el, Festivalul Plagiatului va fi cel mai original festival dintre toate. Va avea cîte ceva de oferit pentru toată lumea, nimeni nu va fi trecut cu vederea. Singurele care vor fi complet ignorate vor fi drepturile de autor.

Poza e de aici. Bătaia cu prafuri colorate, specifică Festivalului hindus Holi,
e reprodusă în întreaga lume. Una mică a fost chiar și la Zilele Clujului
-----

July 23, 2015

E atît de cald afară...

... că unele rapoarte cu limbaj destul de tehnic pentru a fi numite “oficiale" susțin că iunie 2015 a fost cea mai caldă lună de pe planeta asta de la inventarea termometrului încoace. Îmi vine să-i cred pe cercetători, pentru că am ieșit și eu puțin pe afară și era atît de cald de mi-au transpirat pînă și dinții. Voi știați că dinții pot transpira? Eu nu.

E cel mai cald iunie de cînd se fac măsurători meteo nu doar pentru că e o lună de vară extraordinar de toridă la noi, în emisfera principală a planetei, că în cealaltă emisferă e încă iarnă. Ceea ce-i al dracului de ciudat, pentru că oamenii ăia sărbătoresc Crăciunul tot în decembrie, cînd sania Moșului se cam împotmolește în castele de nisip și pături de picnic. E cel mai cald iunie ever pentru că în ultima vreme temperaturile medii au crescut peste tot, nu doar la noi.

Iar la noi e atît de cald afară încît apa din piscine poate fi catalogată drept supă. Și poți să-ți aprinzi țigara doar frecînd-o ușor de o altă țigară. Și poți să faci biluțe din asfalt.

Să prinzi cel mai cald iunie al planetei e ceva. Nu s-au mai pomenit temperaturi medii atît de mari pe micuțul nostru bolovan albastru încă din vremurile în care oamenii învățau să facă mai mult de două băi pe an și să umple spațiile goale din conversație cu replici de genul “E neobișnuit de cald pentru perioada asta a anului, nu găsești?”.

E atît de cald afară că mi-aș înșela iubita doar ca să-mi facă vînt. E atît de cald că evantaiul meu tocmai mi-a cerut spor de caniculă. E atît de cald că mi-am opărit limba cu limonada pe care am uitat-o în soare cinci minute.

Încălzirea globală, adică chestia aia de care amintesc unii la modul persiflant atunci cînd ninge în a doua zi de Paște, nu mai e doar o legendă urbană sau o ipoteză vag plauzibilă. OK, numele nu e tocmai cinstit, că tot “încălzirea globală” e responsabilă și atunci cînd iarna e excesiv de geroasă și neîndurătoare cu amărîții ăia care așteaptă soldații să vină să-i scoată din nămeți.

Dar acum e cald. Prea cald, de fapt. E atît de cald afară că Radu Mazăre face surfing direct pe valurile de căldură. E atît de cald că scuipații cocalarilor se evaporă înainte să atingă asfaltul. E atît de cald că apa rece se vinde ca pîinea caldă.

Pe de altă parte, “schimbare climaterică” prea sună a snobism pe care îl scapi în discuție doar ca să pari inteligent. Deci, încălzire globală. Australia are parte de ninsori cum n-a mai văzut de vreo 40 de ani; Brazilia se confruntă cu inundații severe; în România e atît de cald că toate cadrele militare care au ieșit din casă au crescut în grad.

E prea cald pentru orice, prea cald și pentru a nu face nimic. E atît de cald afară că banii din bugetul de stat se topesc mai rapid ca de obicei. Și spiritele sînt mereu încinse (deși tind să cred că la români asta e setarea standard). Pînă și copiii din Africa se uită la noi cu milă. Sau s-ar uita, dacă n-ar avea ochii plini de muște și foame.

E atît de cald că îți vine să faci un duș chiar și în timp ce faci deja un duș.

Nici nu mai contează că-i zice "încălzire globală" sau "schimbare climaterică". Captain Planet are febră, cel puțin așa ne arată toți indicatorii importanți de aici: temperaturile medii cresc și pe uscat și în apă și în troposferă, avem mai puțină zăpadă pe munți și pînă și calota glaciară se ... decalotează. Efectul de seră e mai greu de stăpînit și decît pofta lui Măruță de a se mînji constant cu căcat senzaționalistic și e puțin probabil să putem să-l diminuăm, pentru că metanul produs de cururile vacilor face la fel de mult rău ca tot dioxidul de carbon produs de activitatea umană, și avem nevoie de vaci pentru că... hamburgeri. Și petițiile online sînt rizibil de inutile.

Din toate astea putem trage o singură concluzie: o să fie în continuare cald. Cît de cald? Atît de cald că preoții o să se apuce să poarte sutane cu mînecă scurtă. Atît de cald că lanurile de floarea soarelui vor produce direct semințe prăjite. Și cele de porumb vor produce direct popcorn. Pe scurt, foarte cald.

Poza e de aici și cîinele e actor, doar se preface că îi este cald
-----

July 20, 2015

Hoții de cărți

Printre cele mai furate cărți din librăriile din România anului 2014, conform unui studiu condus de Humanitas în mai puțin de o duzină din unitățile sale, se află și cartea Andreei Esca, “Ce-am făcut când am tăcut”. Motivul pentru care volumul știristei preferate a țării se află în top e simplu: lumea vrea să afle ce are ea de zis, dar nu ar da doi bani pe opiniile ei. La propriu, pentru că știm că la figurat nu e chiar așa.

Hoții avizi de literatură sînt, cel mai probabil, oameni obișnuiți cu privitul neîngrădit al știrilor, acolo unde Andreea livrează gratis informațiile zilei, precum și viralul cu animăluțe simpatice de după pauză. Sau cel puțin așa pare – că e gratuit - pentru cei care uită de costul abonamentului lunar. Astfel, oamenii respectivi se așteaptă ca și buletinul scris de informații personale să le fie la fel de accesibil. Și, cînd descoperă că nu e, găsesc soluții alternative pentru a avea parte de carte.

Un alt motiv ar putea fi curiozitatea. Unora nu le vine să creadă că o femeie ar putea să tacă destul timp cît să facă și alte lucruri interesante. Aceștia sînt misoginii care fură cărțile doar pentru că nu vor ca o femeie care cîștigă mai mulți bani decît ei să cîștige și mai mulți bani decît ei. E posibil să existe și astfel de oameni, deși e la fel de posibil ca acele cărți să fie furate de tot felul de săraci cu inima de aur pentru a fi făcute cadou.

O altă posibilitate e să-i fi furat Busu cărțile, de ciudă că e mereu în coada calupului de știri și intră filmul serii peste el înainte să apuce să-și spună toate glumele. Dar nici asta nu e o ipoteză viabilă, pentru că ținutele lui Busu nu-i permit să fie destul de discret pentru a subtiliza nici măcar o măslină grecească dintr-un supermarket prin care trece o paradă de-a lui Mazăre în timpul cumpărăturilor dinainte de Crăciun. Una din paradele alea bune, mai vechi și mai pline de zvîc, de pe vremurile în care Răducu făcea excursii în Brazilia și Madagascar, nu în beciurile domnești ale DNA.

Indiferent de motiv, mi se pare interesant că se fură cărți. Că nu prea auzi de alte situații în care setea de cultură s-a potolit prin căi ilicite. Nu există oameni care să intre prin efracție în muzeul de istorie naturală. Nu găsești pe torenți piese de teatru autohtone downloadabile în format 1080p. Nu trebuie să cunoști persoane dubioase cu care să vorbești codat pentru a face rost de locuri bune în loja operei. În schimb, se fură cartea Andreei Esca. Al cărei titlu nici măcar nu e retoric, că lipsește semnul de întrebare, astfel că pare mai mult un fel de raport de activitate pe care îl prezintă noului său șef, un fel de “Uite ce am mai lucrat eu în timp ce nu citeam de pe prompter”. Nu înțeleg de ce ai fura așa ceva, în condițiile în care poți fura opere mult mai valoroase, ceva de Mircea Cărtărescu sau “Suge-o Ramona!”.

Din păcate, cleptomania asta culturală nu se oprește aici. În Bistrița, chiar în oraș, s-au furat aproape toate cărțile din bibliotecile stradale instalate cu cîteva luni în urmă. Rafturile care gemeau de cărți în primăvară sînt acum acoperite doar de ziare, ca prînzul trist al unui lucrător în construcții, pentru că localnicii au interpretat defectuos noțiunea de “împrumut”. Într-o traducere mai simplistă: au furat lucruri de care oricum puteau beneficia gratuit. Toți, nu doar cîțiva. Echivalentul literar al pescuitului sportiv (iei cartea, o citești, îți faci o poză cu ea, te lauzi pe Facebook că ai citit, o pui înapoi) nu a avut succes printre cititorii bistrițeni, care au refuzat să elibereze captura și au preferat să și-o etaleze drept trofeu în bibliotecile personale.

Adevărul, vorba lui Fox Mulder, e dincolo de noi. Poate că hoții de cărți au manifestat un soi nou de egosim, unul predominant literar, un egosim care te constrînge să te bucuri singur de cele citite. Poate că au avut nevoie de o dovadă că au lecturat respectivele cărți, exact așa cum ai nevoie de o chitanță atunci cînd faci o plată, pentru un plus de legitimitate. Poate că, pur și simplu, nu au știut ce sînt acele cabine telefonice ciudate și s-au gîndit că funcționează pe principiul bufetului suedez, un all you can read din care te înfrupți după voia inimii. Poate că privatizarea acestui bun colectiv s-a făcut din inerție. Poate că habar n-am despre ce vorbesc, pentru că atunci cînd am furat eu o carte am avut un motiv foarte bun.

Era o muncă de zilier pe care o făceam noaptea (știu, sînt un tip plin de contradicții). Trebuia să ajut la instalarea și dezinstalarea unui tîrg de cărți într-un mall, nu contează care, unde și cînd. Rafturile erau metalice, ca niște schele cu să care îți construiești o educație (ha!), și mi-am zdrelit mîinile cărîndu-le și montîndu-le. Nu mă deranja munca fizică, dar nici n-am fost avertizat că va fi atît de greu. Mi-am forțat spinarea și voința în noaptea aia și eram încordat în multe sensuri, nu toate bune.

Cărțile erau aruncate de-a valma în cutii de carton care abia se mai țineau și nu de puține ori a trebuit să le vărsăm dintr-o cutie în alta ca pe niște biscuiți vrac. Spre dimineață eram rupt de oboseală și măcinat de oftică. Era o lipsă maximă de respect ce se întîmpla cu acele cărți. Săracele nu meritau o asemenea soartă. Multe dintre ele se jerpeliseră atît de tare pe drum că nu le-ar fi luat nimeni acasă. Au și cărțile maidanezii lor, se pare. Pe una din ele am ascuns-o după un tomberon, cînd nu era nimeni atent, și am dus-o acasă. Am ținut-o cu o mînă pe sub hanorac cînd am plecat, dimineața, și n-a observat nimeni. Asta se întîmpla în urmă cu mai bine de patru ani. Acum e în mîini bune, abia aștept s-o citesc.

Poza e de aici
-----

July 19, 2015

7 pedepse mai puțin obișnuite pentru violatorii din Vaslui

Da, mamă, am violat-o / Pentru c-așa mă știu manifesta / 
Și n-am nevoie de consimțămînt/ Nu-mi spune că nu ai pățit și tu așa.

Cîntecul Deliei într-o realitate paralelă predominant vasluiană


Despre cei șapte puleți vasluieni care au violat o tînără de 18 ani cu o cruzime care i-ar face și pe jihadiștii statului islamic să spună "Jos turbanul!" știe deja întreaga țară. Cine nu cunoaște subiectul se poate oripila citind mai multe despre el aici, aici sau aici. Sau aici, unde Simona Tache concluzionează metaforic și trist că România e un sat din Vaslui. Un sat în care femeile merită să fie violate pentru că se îmbracă provocator și îi instigă la astfel de acte barbarice pe flăcăii sfioși ai satului. Un sat în care violul poartă simpatică poreclă de "sex surpriză" și pedeapsa ar trebui să aibă aceeași durată cu crima lor, adică 5 minute.

Eu sînt de altă părere, și anume că durata pedepsei ar trebui să fie egală cu durata durerii psihice provocate fetei. Adică să iasă băieții din pușcărie atunci cînd zice fata că nu o mai deranjează că cei șapte samurai sexuali au reprodus cu ea în multiplu de șapte scena aia celebră din filmul Irreversible. Adică niciodată.

Dar așa sînt eu, mai romantic, în sensul că îmi plac răzbunările poetice și pline de imaginație pe care le văd prin filme. De aceea cred că playboii vasluieni ar trebui să se bucure de pedepse personalizate. Am făcut chiar și o listă cu cîteva scenarii:

1. Să fie obligați să-și petreacă restul zilelor în Vaslui.

2. Să fie mușcați de testicule de vipere bolnave de Sida.

3. Să facă cancer la suflet. Pardon, cred că pe ăla îl au deja.

4. Să reconstituie zilnic scena violului, dar cu mamele lor.

5. Să facă doctorul Ciomu cu ei ce-a făcut Ramsay Bolton cu Theon Greyjoy. 

6. Să fie închiși în închisori în care ei să fie cei mai atrăgători tipi. 

7. Să le fie electrocutate genitalele de fiecare dată cînd Ponta spune o minciună.


Astea-s doar cîteva din ideile mele. Lista e deschisă și poate fi completată, dacă aveți idei originale și pe măsură, gen un Hunger Games cu violatori în care finalistul se salvează doar dacă poate viola o ursoaică cu pui.

poza e de aici
-----

July 2, 2015

Lăsați-o să bată mingea!

Uitîndu-mă roată pe Facebook, nu pot să nu observ ce nație exigentă și perfecționistă sîntem. A luat Simona Halep bătaie la Wimbledon și, în secunda doi, toți sculer-matrițerii țării au început s-o înjure de parcă tocmai le-a molestat copiii și le-a cerut și bani pentru asta.

De parcă săraca ar fi făcut-o intenționat și a pierdut doar ca să le strice ziua unor fraieri care îi spun 'paletă' rachetei de tenis și habar n-au cum funcționează sportul. Sau viața. De parcă fătuca asta n-ar fi printre puținele motive pentru care străinii vorbesc de țara noastră la modul pozitiv. Hagi, Nadia, Dracula, Halep, cam asta știu străinii despre România. Asta și încă un lucru: că după Grecia s-ar putea să urmăm noi.

Toți necalificații care au auzit de un lob doar la ora de anatomie și toate casnicele care știu că 'backhand' e atunci cînd soțul îți arde un dos de palmă peste ochi, toți gurăcaschiștii ăștia se simt lezați intim în fibra lor naționalistă de faptul că Simona a știrbit imaginea noastră de campioni mondiali absoluți.

Ăștia ar fi în stare, la a doua venire a lui Iisus, să-l certe pe Fiul Domnului că a întîrziat.
-Ce ți-a luat, coițe, atît de mult? Te-ai luat cu munca? Aveai de predat niște rapoarte? Ah, stai, am uitat că Tu n-ai mai muncit nimic de vreo 2.000 de ani. Hai, mișcă-te mai cu talent și teleportează-mă în Rai, că am să-i spun cîteva la Taică-tu!

E minunat să vezi cît de aprig e atacat locul 3 mondial, care s-a cîștigat prin cantități enorme de muncă, de niște oameni care la concursul "Cel mai mediocru român" ar ieși pe locul doi chiar și dacă ar concura singuri. Exact, unii oameni, care n-ar reuși să ia nici măcar premiul de consolare la competiția locală de scuipat coji de semințe, sînt jigniți personal de eșecul Simonei, care e în miezul unei serii nefericite de înfrîngeri.

E greu să fii mereu învingător, dar mîhniții ăștia mîndri care n-au cîștigat în viața lor decît uitîndu-se sub capacul PETului de bere nu știu asta. E greu să nu fii afectat de o înfrîngere, mai ales cînd toți patriotarzii ăștia premianți (neamderthali cred că ar fi un cuvînt bun prin care să-i descriu) te mai și huiduie în cele mai grele momente, de parcă li te-ai răhățit în mijlocul sufrageriei în care urmau s-o primească pe regina Angliei.

Numai la noi există galerii care te înjură în timp ce pierzi, dincolo se cîntă și se încurajează concurentul indiferent de palmaresul lui recent. Simona e departe de a fi perfectă, de fapt, e atît de imatură încît îi place de Smiley pentru muzica lui. Dar exact din acest motiv are nevoie de încurajări. Și de un antrenor bun, pe care să-l asculte. E urît să lovești omul cînd e la pămînt, și exact asta se întîmplă acum cu Simona.

Fata nu vă datorează nimic. Ea joacă pentru ea, nu pentru voi. Faptul că în drepul numelui ei e steagul României e doar o întîmplare, nu înseamnă nimic. Faptul că sînteți voi românași mîndri înseamnă și mai puțin. Lăsați-o să bată mingea!

poza e de aici
-----