August 31, 2015

Andreea Esca ignoră elefantul din cameră

Știrile ProTV sînt o plăcere vinovată de-a mea. Perfect conștient că jurnalul de seară nu-i tocmai o sursă credibilă de informații și că stoarce rating din mizerie seacă, altfel n-ar acorda atîta atenție unor zombii mediatici ca Oana Zăvoranu, mă uit la el în ideea că poate îi scapă, chiar și din greșeală, vreo informație pertinentă.

Mi-ar fi plăcut să aflu mai multe despre criza refugiaților, de exemplu. E un exod de oameni disperați sau o invazie de jihadiști? Evident, e prima variantă, dar aș dori să aflu mai multe despre asta, că n-am Digi24 pe tv și nu-mi place să-l urmăresc pe laptop. De ce-s toți refugiații masculi tineri? Pentru că nu-i tocmai lesne să iei colbul în picioare pe o distanță de jumătate de continent. De ce sînt unii îmbrăcați frumos? Pentru că nu vin dintr-o galaxie îndepătată, ca creveții din District 9, vin dintr-o țară normală care a fost invadată de cretini. De ce sînt unii violenți și nerezonabili? Pentru că-s frustrați și nu mai au ce pierde și nici nu știu altfel, că n-au avut de unde să deprindă civilizația. În fine, treaba e infinit de complexă și mi-ar plăcea să se discute mai mult despre toleranță și despre lucrurile pe care le avem în comun cu oamenii ăștia (vezi fuga peste Dunăre din timpul comunismului).

Mi-ar fi plăcut să se arate că mașina aia de polție pe care scrie în limba maghiară mai are trei fețe pe care scrie în limba romînă, ca să nu se mai agite interneții de-a-mpulea că într-o zonă în care 3/4 din oameni vorbesc maghiara o mașină are 1/4 din suprafață scrisă în maghiară. Multiculturalitatea e conceptul de bază pe care s-a clădit uniunea europeană, hai să nu ne speriem de limbile străine. Limbile de orice fel, mai ales cele străine, sînt bune, o știe orice mogul, patron sau șef.

Mi-ar fi plăcut văd mai multe despre Iohannis, care e atît de harnic că și-a întrerupt seria de concedii ca să participe la o serie de concerte. Mi-ar fi plăcut să aflu că are de gînd să se angajeze undeva ca ghid turistic, că jobul de președinte nu i se pare destul de solicitant. Sau că mai lansează o carte, una despre realizările sale ca președinte, intitulată "Un pas înainte, doi înapoi".

Mi-ar fi plăcut multe, că așa sînt eu: îmi place să îmi placă chestii. Dar nu mi-a plăcut felul în care Andreea Esca a ignorat elefantul ăla care i-a trecut prin platou. Nici nu l-a băgat în seamă, de parcă n-ar fi existat în realitate și ar fi fost doar o grafică pe calculator adăugată în cabina de emisie. Cît de blazat să fii să îți treacă un ditai pachidermul prin platou și tu să nici nu te uiți la el? Ca să nu mai zic de jungla aia care nu era acolo cu un minut înainte. S-au încurcat firele pe undeva și s-a pornit reluarea filmului Jumanji peste știri? S-a activat platoul virtual din care și-au făcut Cabral și Bobonete emisiunea din "Africa"? 

Cum plm să mai iau în serios orice informație care mi se oferă după ce-am văzut desenul ăsta animat? Cum să am încredere în Andreea cînd spune că Pepe și-a creștinat fetița tocmai la duhovnicul lui Măruță? Cum să pot să-mi imaginez că "vești bune pentru Steaua" cînd fucking elefantul ăla trece nestigherit prin fața pupitrului Escăi și Esca nici măcar nu scapă în direcția lui Busu o privire care să lase de înțeles că "tu cureți după el"?

Elefantastic!

poza e de pe paginademedia.ro, că eu n-am apucat să fac una, fiind prea uimit
-----

August 28, 2015

O interpretare metafizică a senzației de deja-vu

Se întîmpla uneori ca vechiul aparat de fotografiat să dea rateuri. Rotița de plastic care rula filmul se învîrtea în gol, zimții ei nereușind să agațe marginea găurită a peliculei, astfel că toate instantaneele erau suprapuse într-o singură imagine: un dreptunghi negru și lucios. Timpul avea răbdare pe atunci (sau mai degrabă noi aveam răbdare cu el) și nu era ceva neobișnuit să aștepți mai multe luni pînă cînd puteai să vezi cum ți-au ieșit pozele. Erau poze făcute în vacanță, de sărbători, la ocazii speciale sau doar aiurea, spontaneități capturate într-o zi în care ai ieșit afară cu aparatul pentru că ninsese extrem de mult și zăpada acoperea copacii ca o spumă rece. Dacă ieșeau bine, era grozav; dacă nu, nașpa, n-aveai ce să faci decît să te resemnezi. 

Retrospectiva clipelor imortalizate de aparat era cu atît mai savuroasă cu cît era mai întîrziată, călătoria spre trecut căpătînd mai multe arome nostalgice cu cît se scursese mai mult timp de la momentul în care s-a stat pentru poză, pentru că atunci se stătea la poze, nu îți permiteai să risipești pozițiile aiurea; ar fi ieșit mișcate și era păcat. Acelea erau momentele în care, inevitabil, cineva pomenea de “păsărică”. Acum, în plină eră a digitalului și a reluărilor instante, s-a pierdut acel fior anticipativ al developării unui film. Nu mai ai senzație că fotografia e o loterie la care poți să și pierzi.

Multe din acele poze erau încadrate greșit, pentru că doar profesioniștii dobîndiseră exercițiul compoziției; unele erau parțial acoperite de degete imense, roz și difuze, ce te făceau să le regreți potențialul; altele erau distorsionate de lumini bizare, extralumești, de contrejour-uri neașteptate sau de umbrele aruncate neglijent de bliț. Era considerat un succes dacă trei sferturi dintre cadre prindeau tiparul și, apoi, albumul. În mod similar, era o mică tragedie să descoperi că imaginile cu puii de husky siberian pe care le-ai făcut la munte s-au așternut una peste cealaltă, sînt irecuperabile și indescifrabile, și că toate amintirile care ți-au rămas din acea zi superbă vor fi încredințate exclusiv fragilității memoriei umane.

Erau cinci pui de husky și toți aveau nume care începeau cu litera A. Era toamnă, cred. Dar mai cred că și dacă aș fi avut acum acele poze, m-aș fi uitat foarte rar la ele.

Filmul s-a întors de la developat cu 35 de poziții goale și una mai întunecată decît miezul celei mai întunecate nopți. Dreptughiul acela singuratic și smolit era ca o metaforă a simultaneității timpului. Admițînd că trecerea timpului e iluzorie, și că toate evenimentele din toate timpurile se petrec concomitent, reprezentarea grafică a acestui model ar fi, în viziunea mea, un aparat de fotografiat cosmic care imprimă un infinit de imagini pe un film pe care toate pozițiile se suprapun, grație unei rotițe care se rotește în gol.

Se poate întîmpla ca prin această suprapunere nesfîrșită de cadre să scape o fantă de lumină, care să-ți dezvăluie o imagine din viitor. Aceste imagini, reîmprospătate în clipa experimentării lor, îți dau acea senzație stranie de deja-vu. Unii le imprimă însemnătăți profunde, alții le ignoră ca pe niște simpatice coincidențe, deși ele nu sînt nimic altceva decît amintiri din viitor. Nu neapărat un viitor inevitabil, ci un viitor probabil, din a cărui infinitate de eventualități tu ai zărit una singură.

Acesta e interpretarea mea, una exagerat de poetică. De fapt, explicația deja-vu-ului e mult mai simplă. Existența umană e un fractal, e o încrengătură repetitivă de rutine, o înșiruire de întîmplări și trăiri previzibile. Misteriosul deja-vu nu este nimic altceva decît confirmarea unei așteptări, e o proiecție a viitorului în care prezentul se instalează comod, ca într-un făgaș. Observînd traiectoria pe care pornește o minge, o poți lovi chiar și cu ochii închiși. Exact așa, creierul poate ghici finalitatea unei situații în care s-a mai aflat de nenumărate ori. Deja-vu-ul e o suprapunere a realității peste ipoteticul proiectat de subconștient – o imagine de două ori mai intensă decît toate celelalte. Tocmai de aceea iese atît de mult în evidență.

Universul nu încearcă să îți trimită mesaje subliminale via deja-vu, dornic să îți comunice faptul că ești pe drumul cel bun. Universul are planuri mai mărețe, n-are timp să te dădăcească pe tine. Universum non capit muscas, vorba astrofizicianului latin. Sentimentul de deja-vu e doar încă un fel prin care creierul care te păcălește, așa că n-ar trebui să fie o revelație divină sau o spaimă puternică. E doar o poză care iese exact așa cum se aștepta subconștientul tău, care vede poze pe care conștientul tău încă nici nu le-a făcut.

poza e de aici

-----

August 26, 2015

Albinele nu fac doar miere. Fac și pipi

Nu de puține ori mi s-a întîmplat să fiu afară, cu treabă sau doar aiurea, și să simt că mă picură ceva pe față. De cele mai multe ori e doar începutul unei ploi, dar există și cazuri excepționale în care sursa stropului e realmente inexplicabilă, pentru că cerul e senin, dar și pentru că am o bănuială solidă că urina păsărilor nu e lichidă. Și nu sînt sub un geam și nici nu stau de vorbă cu un amic care salivează excesiv.

Site-ul iflscience.com, care în traducere ar fi un fel de iubescștiințaînplm.ro, mi-a elucidat acest mister cu ajutorul unei poze. Fotograful britanic Mark Parrot a surprins un bondar în timp ce-și elimina în zbor acidul uric. Imaginea e o raritate, pentru că nu s-a mai văzut așa ceva, și a stîrnit deja un oarecare zumzet în mediul online. Așadar, nu erau stropi de ploaie căzuți din nori invizibili cei pe care-i simțeam pe față, erau picuri de insectă. 

Superb, mi-am zis eu văzînd poza, uite că natura are la dispoziție mai multe căi prin care să se revanșeze pentru toate dățile în care m-am pișat și eu în mijlocul ei. Există, deci, un echilibru în univers. Pentru mine, revelația asta a fost, ca să zic așa, o adevărată ușurare.

Poza e făcută de Mark Parrott, eu am găsit-o aici
-----

August 23, 2015

Scame din buricul minții în timpul finalei Halep - Williams

Tenisul e foarte simplu. Tot ce trebuie să faci pentru a cîștiga e să greșești mai puțin decît celălalt. Tenisul e ca orice alt lucru.

Simona e îmbrăcată în aceeași ținută pe care a purtat-o toată săptămîna. Deja mă tem de ce-o să zică Iulia Albu despre ea.


Serena Williams în rochiță forțează la maxim noțiunea de tenis "feminin".


Cînd anume a încetat tenisul să mai fie cunoscut și sub numele de "sportul alb"?

Comentatorul spune despre Simona că a folosit o "dreaptă inversă". Adică "stîngă"?

Simona e exact ca restul romînilor: nu-i deloc sigură pe serviciul ei.

Scorul e exact așa cum trebuie să fie cînd joacă două femei - strîmt.

Ar fi mult mai logic dacă scorul ar crește cu cîte 15 puncte: 15, 30, 45 și 0. Ar fi ca niște sferturi de oră. Fiecare ghem ar fi cîte o oră, iar setul, format din șase ghemuri, ar fi exact un sfert de zi. Mi se pare o idee excelentă, cu cine trebuie să vorbesc?

Simona e genul de tipă modestă care își vede de lungul de linie.

Orice șansă de break pentru Simona e o șansă de breakdance pentru Cristian Tudor Popescu.

Meciul e super-palpitant. Întotdeauna e distractiv să-i vezi pe alții muncind.

Serena exagerează. N-am văzut atîția ași nici într-un turneu de poker.

Simona greșește neforțat. De parcă dacă ar greși forțat n-ar fi același lucru. Tot greșeală e.

Comentatorii pomenesc de tot felul de procente și statistici. Pentru că asta face meciul să fie mai spectaculos: matematica.

Nu cred că a mai observat nimeni, dar cînd Serena își scoate mingile de sub fustică, le scoate din față.

Habar n-am ce caută Serena pe un teren de tenis, eu știam că She-Hulk practica avocatura.

Porecla Simonei e "Mangusta". Serena nu are poreclă de inspirație animalică dintr-un motiv foarte bun: sigur ar fi ceva rasist.

Romînii din tribune o încurajează gălăgios pe Simona, chestie care ar fi ajutat-o enorm în orice alt sport.

Antrenorul îi dă sfaturi Simonei folosind de multe ori cuvîntul "fucking". Știe că e filmat și o face ca să pară mai cool. S-ar putea ca indicațiile lui să fie și folositoare, nu zic.

Avem tie-break în setul al doilea. Fetele astea se joacă cu sentimentele mele, deci sînt exact ca toate celelalte.

Serena țipă de frustrare și înjură. Terenul albastru roșește puțin, pe la colțuri, de rușine.

Serena Williams cîștigă meciul și primește drept premiu o vază de flori. Sper să nu i se asorteze cu mobila din casă.

Simona zîmbește. Zîmbesc și eu. A fost un meci frumos.

-----

August 18, 2015

Mihaela, dragostea lui

Iubitul Mihaelei Rădulescu se numește Felix Baumgartner. "Felix" înseamnă "fericit" sau "norocos" în limba latină, după cum demonstrează și poza pe care omul a postat-o pe Facebook. Felix e un băiat săritor, care o iubește pe Mihaela pentru că poate să-și țină pe ea mîncarea, nu pentru că... sentimente.

Văzînd poza, haterii români au avut reacția aceea clasică de "să moară capra vecinului", asta se cam vede din sutele de comentarii răutăcioase. Eu am rîs cu zgomot cînd am dat peste ea, m-am întrebat "de ce plm ai posta așa ceva?" și "cît de sărac e omul ăla de nu-și permite să-și cumpere o masă?". După care au început să-mi treacă prin cap și alte prostii, pe care le enumăr aici:

În caz că mîncarea se dovedește a fi mai ațoasă (deh, vîrsta), Mihaela își poate pune la dispoziție chiloții confecționați din ață dentară. Nu, nu cred că sînt mentolați.

Mihaela a fost surprinsă în poziția asta pentru că se uita prin gaura de cheie în curtea Andreei Marin.

E ciudat că Mihaela nu s-a tăvălit mai întîi prin făină. Dar asta e doar o părere personală, mie îmi plac femeile așa mai... pané.

Uite, încă o dovadă că romînii sînt foarte buni la făcut mobilă.

Nu văd exact ce e în farfuria aia, dar pot spune sigur cine NU e vedeta acestui dish - Mihaela.

Poza asta nu-i înjositoare pentru ea și pentru femei în general, e doar o mostră de guerilla marketing pentru noul sezon Masterchef de pe ProTV.

Sau poate că și-a pus implanturi și mai mari și, efectiv, nu poate sta drept din pricina lor.

Pentru Felix, MILF înseamnă Mihaela, I Love Food.

Mîncarea - 10 euro. Tarif fotograf - 200 de euro pe oră. Întreținere vedetă semi-pensionată - 3.000 de euro pe lună. Bucuria băiatului - neprețuită.

Să nu uităm că Mihaela Rădulescu este și actriță, printre altele. Acesta poate fi un simplu rol asumat de divă. S-ar putea, în curînd, să o vedem și în alte roluri: blană de urs întinsă în fața șemineului, hamac uman, covoraș de baie, aspirator sau robot de bucătărie.

Pentru Felix, cea mai importantă masă a zilei nu e micul dejun, e Mihaela.

Acum citiți din nou textul pe care Mihaela l-a scris cu niște luni în urmă, ăla cu Adam și Eva ?! (Toleranța pe la spatele normalității), tăiați peste "homosexuali" sau "gay" și puneți în loc "Mihaela". Să vedeți cum se transformă brusc într-o definiție a ipocriziei. Citez parțial din textul ei:
Să nu-mi spuneţi că, în calitate de părinţi de băieţi, sau chiar de fete, nu vă îngrijorează puţin ideea de a-i vedea luând-o pe… la spatele educaţiei pe care i-aţi oferit-o şi să nu-mi spuneţi că vă bazaţi mai mult pe deschiderea minţii, decât pe încărcarea ei cu o morala anume, solidă şi dreaptă 
Aș mai face glume despre unde se pun tacîmurile cînd servești masa de pe o ființă umană, dar mi-am dat seama că asta-i exact ce vrea Mihaela: să se vorbească despre ea. Și acesta e singurul mod în care a știut să se facă remarcată. Sincer, toată treaba asta mi-a lăsat un gust amar. Și nu e de la mîncare.

Poza e de pe pagina de FB a lui Felix Baumgartner
-----

August 14, 2015

Facebook nu e o democrație. Facebook e ficțiune










































Departe de a fi o rețea care să încurajeze socializarea cu alte persoane de tip uman, deși găsești pe el destule profile de cîini, pisici sau alte patrupede de companie, Facebook e mai mult o proiecție a unui eu imaginar, e o carte de vizită a celui care ai vrea să fii, nu a celui care ești. E un contur virtual al omului în care ai dori să te transformi cînd vei crește mare. E felul în care ai vrea să fii perceput de cei care nu te cunosc și nici nu vor să facă vreun efort pentru a te cunoaște. E fake, asta vreau să spun. E o falsitate unanim acceptată, e matricea lui Neo, e hainele cele noi ale împăratului, disponibile acum pe toate mărimile.

Dacă ești sărac lipit cernoziomului, profilul tău va geme sub poze cu mașini care nu-ți aparțin și peisaje în care n-o să-ți lași niciodată gunoiul. Dacă ești discret intelectual de te adoarme și subtitrarea de la telenovelele turcești, vei încărca interneții cu citate motivaționale despre frumusețea nețărmurită a omului simplu și cinstit, așa cum sînt bunicii de la țară. Dacă ești un pițiponc căruia vidul de personalitate îi absoarbe pînă și sclipirea din ochi, vei compensa pentru acest deficit de fainoșag postînd un număr astronomic de selfie-uri și chestii care demonstrează că zodia ta e cea mai bună dintre zodii, pentru că niște bulgări de gaze incandescente aflați la milioane de ani-lumină distanță te afectează mai mult decît contextul socio-economic în care îți desfășori activitatea sau educația pe care ai primit-o în anii de formare.

Eu nu știu în care categorie mă aflu, pentru că-mi lipsește capacitatea de introspecție specifică firilor cu înclinații intelectuale, dar eu pe Facebook fac un singur lucru: încerc să fiu amuzant. Pentru mine, “celebra rețea de socializare” e un spațiu controlat în care avatarul meu digital se manifestă neinhibat și o face cu o anume regularitate, în sensul că postez aproape zilnic o poză, un link către blogul personal sau o glumă, scopul final fiind acela de a face niște oameni să rîdă sau măcar să zîmbească. În marea schemă a lucrurilor, nu-i una dintre cele mai nobile activități, dar s-au văzut și demersuri mai puțin utile, cum ar fi acela de a încerca să-i predai gramatica limbii romîne Mariei Grapini. E ironic, nu, să vorbesc despre gramatica deficitară a cuiva în timp ce scriu 'romîn' cu î din i?

Înainte să mă acuzi de nuștiuce neajunsuri psihologice și să spui că folosesc umorul ca mecanism de apărare sau mecanism de evitare a unei realități al cărei finalitate inexorabilă mă apasă cu greutatea a mii de sori, trebuie să precizez că tututor ne place cînd ni se rîde la bancuri. Apropo, ați observat că femeile nu prea spun bancuri? De ce oare?

Eu, spre deosebire de legiunile de imbecili care încarcă internetul (vorba lui Umberto Eco), încerc s-o fac cu conținut original, nu cu virale descărcate de pe youtube sau share-uind fără a preciza sursa materialele altora. Sînt un deosebit, un suflet neîntinat de flagelul plagiatului, să-mi spuneți doar cînd să vin să pozez pentru statuie.

Există o banalitate motivațională care spune să te îmbraci pentru jobul pe care îl vrei, nu pentru cel pe care îl ai. Eu scriu toate astea îmbrăcat fiind în pijamale, deci ce spune asta despre mine? Spune la fel de puține ca profilul meu de Facebook, care nu face decît să reflecte un sine la care aspir și de care încerc să mă apropii asimptotic, de accea e plin de aforisme istețe și/sau glume facile. Umorul meu exploatează uneori stereotipii nefondate, pentru că acesta e scopul umorului în general: să scoată la iveală ridicolul. Așa am intenționat și cu un status recent, care a stîrnit mai multă vîlvă decît l-aș fi crezut în stare, deși eu aș prefera ca postările mele să stîrnească vulvă în loc de vîlvă:
Pentru că înaintea mea mai erau doi băieți, am rămas în afara frizeriei, citind ziarul pe o băncuță, la umbră. Unul dintre ei a ieșit afară, ca să vorbească la telefon. A vorbit vreo 10 minute, timp în care și-a aranjat constant freza în geamul frizeriei. La fiecare 30 de secunde scuipa pe jos, deși afară erau mai bine de 30 de grade. Să faci o asemenea risipă de apă, pe o asemenea căldură, asta înseamnă să fii moldovean
Deturnînd acel meme deja clișeic care explică însemnătatea meseriei de mafiot și atribuind conotații peiorative apartenenței regionale a personajului fictiv despre care scriam, mica mea anecdotă mi s-a părut a fi absolut medie în ceea ce privește conținutul umoristic. Adică merita un like, poate un smiley face, dar nu mai mult. Nu mi-am imaginat vreodată că încă există persoane care să se urzice la astfel de generalizări (toate generalizările fiind atroce, conform spuselor lui Kerouac). Satul natal e absolut irelevant în contextul globalizării, deși se pare că există o legătură directă dintre gradul de civilizație și distanța dintre locuința ta și o autostradă, orice autostradă.

Știu moldoveni, dar hai să nu exagerăm, știu moldovence pentru care mi-aș sacrifica testiculul stîng, poate chiar pe amînduă. De asemenea, știu moldoveni care, în umila mea opinie, ar merita să fie sterilizați cu un hîrleț ruginit, ca să nu mai facă pui. Unii-s așa, alții-s altfel, nu există adevăr general valabil care să fie aplicabil pentru o mulțime de oameni atît de vastă. Acest lucru e valabil pentru orice grup de persoane, fie că-i vorba de olteni, unguri, bicicliști, corporatiști, ochelariști, stîngaci, bărboși, etc. Locul în care te-ai născut e irelevant, la fel ca și culoarea pielii sau orientarea (fie ea politică, sexuală sau religioasă). Important e felul în care te comporți... fuck me, nu cred că m-am apucat să scriu astfel de filozofenii de doi bani.

Certurile care au înflorit în secțiunea de comentarii m-au descumpănit teribil, asta vreau să spun, pentru că denotă o crasă neînțelegere a lumii în care trăim. Și mă și irită să primesc atît de multe notificări, e ca și cum unii oameni ar ține cu tot dinadinsul să mă atenționeze că sînt bătuți în cap. Motiv pentru care le șterg cometariile. Ar fi culmea să-i las să urineze pe covorul cu care-mi decorez peretele virtual. Evident, covorul e cu Răpirea din Serai.

Morala, pentru că știu că e greu de citit atîta amar de text, e simplă: Facebook nu e o democrație, e regatul meu personal, din care pot să exclud pe cine vreau, ca un moș senil care-și curăță linia de succesiune. Mai mult, Facebook e ficțiune, nimic din ce se petrece acolo nu e adevărat. Poptămaș nu-i real, e format din trei minioni îmbrăcați într-un pardesiu.

-----

August 10, 2015

13 lucruri mai puțin cunoscute despre clitoris

Majoritatea bărbaților sînt prea mîndri pentru a pune mîna să citească din cliteratura de specialitate și să se informeze despre minunăția dumnezeiască numită clitoris. Micuțul bob de bucurie rămîne astfel într-un perpetuu con de umbră și rareori apucă să își atingă potențialul. Sau să-i fie atins potențialul. Folosit în mod corect, clitorisul poate fi un veritabil Tyrion Lannister ar angrenajului sexual feminin, fiind mega-distractiv în ciuda staturii sale diminitive.

Dornic să spulber ceața ce învăluie clitorisul într-o aură de mister inutil, am decis să listez cîteva informații despre acest mic grăunte de plăcere, sperînd ca astfel să-i sporesc popularitatea, așa cum am făcut pentru penis, vagin, testicule sau homosexualitate. Iată, așadar, tot ce trebuie să știi despre fasolica fermecată a femeilor:

1. Clitorisul nu are nici un fel de rol în reproducere, e acolo doar pentru distracție. Practic, e ca o pernuță decorativă sau o pereche de pantofi: încă lucru pe care femeile îl au, fără să aibă neapărat nevoie de el.

2. Clitorisul e format din țesut erectil și se întărește în timpul actului sexual. Iată că există încă o chestie la care femeile pot fi mai bune decît bărbații: erecțiile.

3. Clitorisul crește pe măsură ce posesoarea lui înaintează în vîrstă, sexul devenind mai bun cu timpul. Acesta e probabil și principalul motiv pentru care multe septuagenare refuză să declare violul.

4. Comunitatea masculină a recunoscut în mod oficial clitorisul ca organ de sine stătător abia în anul 1989, pînă atunci el avînd statutul de zgîrci vaginal.

5. Clitorisul poate fi abordat ca un mouse: poți să-ți folosești degetele pentru clit sau dublu clit, dar cel mai mare spor îl ai cu mișcarea de scroll.

6. Vîrful clitorisului poartă numele de Punctul C. Pe lîngă acesta, femeile mai au zone erogene în Punctele G, A și U. Din păcate, nu există nici un avantaj pentru cei care au terminat facultatea de Litere.

7. Mare parte din clitoris (trei pătrimi, ca să fim exacți) este ascunsă vederii, acesta fiind comparat deseori cu un iceberg. Dacă nu te lovești de el, nu ți se scufundă Titanicul.

8. Are cel mai important rol în producerea orgasmului feminin. Factorii mai puțin importanți care contribuie la orgasmul feminin sînt ambianța, sentimentul de siguranță, ce-a zis horoscopul în ziua aceea și mărimea penisului. În această ordine.

9. Deși filmele porno îl prezintă ca fiind un fel de aperitiv sexual, acesta poate fi consumat și ca fel principal, fiind mai mult decît îndestulător.

10. În medie, femeile ajung la orgasm în 4 minute. De obicei, bărbații isprăvesc mai repede, dar asta se datorează exclusiv naturii lor competitive.

11. Clitorisul conține aproximativ 8.000 de terminații nervose. Stimulate corect, acestea provoacă o terminație foarte fericită (dacă înțelegeți ce vreau să zic).

12. În limbajul popular, clitorisul este cunoscut sub numele de 'lindic', asta după ce țăranii au observat că are o formă aproximativ 'cilindică'.

13. Clitorisul este pentru orgasm ceea ce Sfîntul Petru este pentru Grădina Raiului.

Poza e de aici. Orice asemănare cu un clitoris real e pur întîmplătoare
-----

August 8, 2015

Transilvania e cheia salvării planetei. Prințul Charles e brelocul

Mîndrele care visează să fie luate pe sus de caleașca bătută în aur unui prinț chipeș, unul care să le învețe adevărata definiție a huzurului, să le arate fața nevăzută a răsfățului și să le facă flotant într-unul dintre regatele în care democrația se simte la ea acasă, ar fi probabil dezamăgite dacă s-ar dovedi că respectivul prinț s-a născut înainte de inventarea televizorului color. Ar cere numaidecît să se scornească un termen nou pentru acei pui de regi care așteaptă să-și lipească fundul de tron de mai mult de șase decenii, acuzînd faptul că atemporalitatea basmelor nu se aplică și personajelor care au corespondent în viața reală.

Domnucile aspirante la un post de prințesă prin alianță ar fi mîhnite pe bună dreptate dacă ar da peste un prinț care își poate număra pe degete firele non-albe, întrucît noțiunea de “prinț” implică în mod absolut și incontestabil un diminutiv subînțeles, o tinerețe evidentă a viitorului purtător de coroană. Nici o cenușăreasă nu vrea să împartă patul conjugal cu un prinț al cărui sceptru funcționează doar cu imbolduri farmaceutice. Nici o frumoasă adormită nu se mîndrește că a pus gheara pe un soțior care ține minte cum era să ai voie să fumezi în avioane.

Născut în toamna lui '48, pe cînd cerneala abia se uscase pe Planul Marshall, Charles forțează cu încăpățînare definiția de prinț cu care ne-au obișnuit filmele Disney. Are, la momentul redactării acestui text, venerabila vîrstă de 66 de ani, vîrsta a trei prințișori de desene adunați la un loc, dar asta nu pare să-l deranjeze cu nimic; poartă fesul princiar de atîta timp că s-a obișnuit cu el, și o reconversie profesională n-ar face decît să-i disturbe rutina. Cred că i-ar fi greu să manifeste entuziasm pentru un job al cărui internship i-a mîncat trei sferturi din viață. Oricum, și să vrea, n-ar avea cînd să fie rege, rolul de ambasador neoficial al Transilvaniei îi ocupă tot timpul.

Din această postură, cea de aplaudac al plaiurilor ardelenești, Charles împarte cu generozitate vorbe de duh și înțelepciune tuturor celor dispuși să-l asculte. Spre norocul lui, țăranii care se prefac că muncesc cu sîrg și voie bună cînd trece el în vizită prin satul lor nu-l înțeleg, deci nu pot bufni în hohote de rîs auzindu-l cum susține, mîndru nevoie mare de descoperirea sa, că Transilvania e cheia salvării planetei. Le-ar pica păhăruțul de palincă din mînă, nu alta.

Dacă oamenii vor mai vrea să vadă în viitor natură și în afara unor fundaluri frumoase de desktop, vor trebui să ia exemplul transilvănenilor, acesta e sfatul bunicului prinț. În viziunea lui de fiță nobilă, ardelenii sînt întruchiparea sustenabilității și a unui stil de viață armonios ce nu siluește natura înconjurătoare, ci o respectă ca pe o mătușă bogată ce n-are copii. Corporațiile sînt cîh! Industralizarea masivă a agriculturii nu funcționează pe termen lung, pentru că ignoră biodiversitatea atît de necesară dezvoltării sănătoase a comunităților rurale.

Mai avem nevoie și de iarbă, spunea un cîntec. Charles a preluat acest refren, l-a îmbogățit și l-a transformat într-o mantră personală pe care o recită ori de cîte ori i se ivește ocazia. Mai avem nevoie și de natură, zice el, nu putem s-o exploatăm, să ne batem joc de ea și s-o aruncăm pe marginea drumului, cum ar face niște vasluieni cu o tipă îmbrăcată provocator. Trebuie să avem grijă de ea și s-o ocrotim, așa cum fac ardelenii.

Pătruns de gravitatea pe care i-o conferă misiunea umanitară în care s-a lansat pe motiv că trebuie spălată cumva imaginea celui mai mare imperiu colonial al lumii, dar și pentru că regalitatea are acum un rol pur decorativ, Urechimea Sa Regală fiind un veritabil bibelou uman cu o grămadă de timp liber care trebuie umplut cumva, Charles admiră din tot corasonul său regal autenticitatea și naturalețea transilvănenilor, pe care îi vede mișunînd ca niște bursuci simpatici în mijlocul naturii doar în tururile ghidate, bănuiesc.

Sînt aproape sigur că Charlie și-ar ajusta nițel discursul dacă și-ar abate toiagul de la cărările idilice pe care e plimbat de servitorii lui și i-ar vedea și pe acei ardeleni care defrișează pădurile cu concursul celor care ar trebui să le păzească; sau pe acei ardeleni care plimbă gunoaiele dintr-un județ în altul pentru că n-au fost în stare să vadă mai departe de interesul personal și să construiască ceva durabil; sau pe aceia care vînează mistreți într-un țarc supradimensionat și apoi își fac poze de grup și se felicită unul pe celălalt pentru dovada de machism de care au dat parte. Și-ar mușca urechile de ciudă văzînd că nu există rîuleț de munte pe care să-l nu-l fi distrus cu o microhidrocentrală vreunul din acei antreprenori pentru care “eco” e doar chestia aia care-ți întoarce cuvintele cînd vorbești tare într-o peșteră.

Oare acești eco-teroriști involuntari nu sînt și ei niște zimți în cheia salvării planetei? Ar trebui, pentru că fac parte din pitorescul regional la fel de mult ca oamenii de ispravă pe care îi întîlnește Clăpăugul Majestății Sale în peregrinările lui.

Trebuie, totuși, să recunosc că Charles are dreptate cînd spune că trebuie să protejăm natura. Exploatarea iresponsabilă a mediului înconjurător ne transformă într-un personaj de desene animate care își taie creanga de sub el. Pămîntul e creanga noastră, singura pe care o avem, și e din ce în ce mai șubreadă și mai încărcată. Iar Kepler 452b, creanga aceea care seamănă foarte mult cu a noastră, e imposibil de departe pentru posibilitățile noastre; nu putem încă să facem un salt atît de mare.

Desigur, nu era nevoie să ne spună Charles să nu distrugem planeta. Era una din chestiile alea pe care le știi fără să ți-o fi spus-o nimeni, cum ar fi să nu faci caca în mare sau să nu îi dai bobîrnace unui urs care doarme. Dar, poate că nu-i complet senil cînd spune că în Transilvania se poate trăi mult și bine și că și alții ar putea să ia exemplul ardelenilor.

Să zicem, așadar, că Transilvania e cheia salvării planetei. Charles e brelocul, un obiect decorativ care nu face decît să scoată în evidență cheia. Unde-i broasca?

poza e de aici
-----

August 5, 2015

Bilanț Untold: a fost o pizderie de oameni

Au apărut cifrele oficiale. La prima ediție a festivalului Untold a participat, în fiecare din cele patru zile ale sale, o pizderie de oameni.
O pizderie de oameni e mai mare decît o puzderie de oameni pentru că așa am decis eu, acum.
O pizderie de oameni e o mulțime de suflete atît de impresionant de incredibil de imensă că vederea ei îți smulge un sincer și inevitabil "Ai, să-mi bag pula!". Unde s-o bagi? Exact acolo!  De unde și numele.

Poza e de aici și surprinde mare parte din pizderia de oameni care a perticipat la festival
-----

August 4, 2015

Andreea Esca S.R.L.

S.C. Andreea Esca S.R.L., adică firma pe care o deține Înaltpreaștirimea Sa Andreea Esca, vrea să înregistreze la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci două formule de salut, și anume Bună ziua România, bună ziua București și Bună dimineața România, bună dimineața București. Cu asta se ocupă doamna respectabilă, cea care îți spune în timpul jurnalului de știri să aștepți pînă după pauză pentru viralul cu animăluțe, atunci cînd tace.

Formula cu “Bună seara” este deja marcă înregistrată și aparține Pro TV, asta în timp ce replica aceea cu “Se futu butonul” e complet ignorată, probabil din cauză că are prea puține aplicații comerciale. Asta deși ambele au contribuit în egală măsură la clădirea notorietății doamnei Esca, alături de tunsoarea Bob și de dialogul forțat cu Busu.

Andreea Esca, demonstrînd aici că interesul
nu poartă numai fes, ci și pălării de diferite culori
Pentru că despre asta este vorba, despre bani. Andreea, ai legătura, nu vrea ca și alte firme să facă bani salutînd țara ei de baștină și apoi capitala țării ei de baștină, în ordinea asta. Nu vrea ca incredibila și irepetabila formulă de salut, la care nu se putea gîndi nimeni în afară de ea, dar care nu-i nici pe departe atît de memorabilă precum amicalul "Ce faci, coițe?" să fie folosită în publicitate, telecomunicații, educație, instruire sau divertisment. 

E o chestie care ține de mîndrie sau de proprietate intelectuală, habar n-am, pentru că mie îmi pare a fi doar o specie involuată de lăcomie pură. Și e cel puțin ciudat că asta vine tocmai din partea unei persoane care, din punct de vedere financiar, n-a avut niciodată grija zilei de mîine, ca să folosesc un clișeu deja obosit.

Atît de rău să stea treburile prin ProTV? O să se apuce Neti Sandu să ceară și ea bani de fiecare dată cînd cineva folosește expresia "Mercur retrograd"? O să aibă Busu pretenții ca el să fie singurul care să spună cît e de cald afară? O să vrea Măruță să le dea peste mînă tuturor celor care vor dori să facă un ban cinstit din chiloțăreli și rahaturi senzaționaliste? O să ceară Smiley drepturi de autor pentru "Bă, ej nebun"? 

Bă, ej nebun? Pentru o televiziune care funcționează aproape exclusiv cu emisiuni cumpărate de la televiziunile americane (The Voice / MasterChef / America's got Talent / chestia aia din timpul zilei care e doar un fel de The View mai neinteresant / emisiunea aia care imită Family Feud-ul lui Steve Harvey atît de fidel că i-au pus și un prezentator de aceeași culoare, pe Cabral), ProTV e al naibii de chițibușar cînd vine vorba de apărarea drepturilor de autor. Probabil că, avînd atît de puține creații originale, vor să și le protejeze cît mai bine.
-----

August 2, 2015

DJ-ul din Hamelin

Conform legendei populare germane, micul flautist din Hamelin a scăpat orașul de șobolani hipnotizîndu-i cu fluierul lui fermecat și ademenindu-i pe toți într-un rîu din apropiere, în care, evident, aceștia s-au înecat. Cînd primarul a refuzat să-i plătească cele o mie de mărci pentru care s-au înțeles prin acord verbal, că euro încă nu se inventase, micul flautist a folosit același procedeu pe copiii din oraș, pe care i-a vrăjit cu muzica lui și i-a îngropat sub un deal într-un stil nu foarte diferit de cel folosit de Bane pentru a îngropa poliția din Gotham. Copiii erau sub pămînt, dar erau ok, ca minerii ăia din Chile.

Asemănările dintre fluierul fermecat din basm și muzica unui DJ de calibru internațional (ca exemplu absolut întîmplător puteți să vă gîndiți la orice DJ mare care a cîntat la Festivalul Untold din Cluj) sînt copleșitoare. Mixurile dumnezeiești ale unui Amin van Buuren, de exemplu, acompaniate de steagul ce flutura semeț în briza dimineții, ar fi putut modela turmele de oameni din stadionul clujean în orice fel ar fi dorit mușchiulețul olandezului. Cred că dacă le-ar fi cerut celor prezenți să se arunce în Someș, aceștia ar fi făcut-o fără să ezite, doar pentru că omul a vărsat o lacrimă și a agitat drapelul țării (așa cum face în toate concertele lui mai mari, după cum se poate vedea chiar pe pagina lui de Facebook).

Nu zic, e minunat că prima ediție a festivalului decurge atît de bine și ar fi la fel de minunat ca următoarele să fie cel puțin la fel de... nespuse. O postare pe rețelele sociale de la un astfel de 'artist' poate promova țara mai mult decît orice gală de box sponsorizată de frunza Elenei Udrea.

Dar mi se pare ciudat să te entuziasmezi atît de mult pentru un DJ, adică pentru un tip care mixează muzica altora și o îmbunătățește cu bași puternici, jocuri de lumini, lasere și artificii. Dar, după cum am mai spus, eu nu știu foarte multe despre muzică. De exemplu, îmi place ca muzica să aibă versuri care să transmită un mesaj sau să vină din instrumente la care se căznesc niște oameni, nu din programe pe care pot să le instalez și eu pe laptop.

Pozele sînt găsite pe Google și pe pagina de Facebook a lui Armin van Buuren
-----