October 30, 2015

Ashby (2015) - Cine n-are asasini bătrîni, să-și cumpere

Mickey Rourke arată ca un ciorap de damă umplut cu felii de parizer. Pare făcut din resturi de alți oameni, ca monstrul lui Victor Frankenstein. Pare plin de zgîrci și gelatină, ca o tobă umană pe care cineva insistă să o machieze și să o distribuie în filme. Nu m-ar mira să se descopere în curînd că Mickey Rourke nu e altceva decît o carcasă umană folosită de un gîndac extraterestru pentru o farsă elaborată. Grimasele îi par controlate prin joystick de un copil cu două mîini stîngi, e atît de țeapăn de am impresia că face gargară cu tranchilizante de elefanți în fiecare dimineață și își mormăie cuvintele de parcă a luat lecții de dicție de la un zombie. Cu toate acestea, unele roluri îi vin mănușă.

Nu exista cineva mai potrivit decît Mickey Rourke pentru rolul principal din The Wrestler, pentru că aspectul lui de mănușă de piele plină de baterii era exact ce trebuia în drama lui Aronofsky. Sînii Marisei Tomei au fost un bonus mai mult decît bine-venit, apropo de chestiile care fac filmul să fie genial.

Aproape la fel de potrivit e Mickey Rourke și în Ashby, unde interpretează din nou un personaj “expirat”, unul care îl ajută pe liceanul din vecini să-și depășească criza de identitate tipic adolescentină. Asta o face în timp ce-și confruntă propriii demoni; unii care insistă să-l convingă că nu e tocmai ok să fii asasin plătit și să omori oameni doar pentru că așa ți-au ordonat șefii.

Filmul poate fi descris la modul simplist ca fiind fie o variantă mai matură și mai autoironică a lui St. Vincent, în care bătrînul mizantrop e Bill Fucking Murray, fie o copie superficială a lui Gran Torino, în care bătrînul mizantrop e Clint Fucking Eastwood. E inconsecvent, pentru că oscilează între melodrama unui criminal mistuit de regrete și aventura lejeră a unui băiețaș care ba e fricos de nu se știe comporta, ba are discursuri satirice demne de un comediant bătrîn. Frica de a nu lăsa impresia de unidimensionalitate îl determină pe regizor să-i confere scenariului dimensiuni multiple, uneori conflictuale. Astfel că rezultatul e o aglomerație dezlînată de clișee și inconsistențe la care te poți uita cu plăcere doar ignorînd unele carențe logice mai mult decît aparente (cum ar fi, de exemplu, faptul că prima execuție a lui Ashby nu are nici un fel de consecințe care să-i complice arcul narativ).

-----

October 27, 2015

Anda Adam are pe piele 50 de nuanțe de maro

În poza asta, decupată din ceva clip de pe youtube, Anda Adam arată de parcă ar fi fost pedepsită de zeul razelor UV, pe care probabil l-a jignit personal într-un fel sau altul. Arată ca și cum ar da probe pentru filmul "Răzbunarea solarului". Arată ca și cum ar derula înapoi, pe propria piele, evoluția coloristică a lui Michael Jackson. Anda Adam arată de parcă ar fi făcută din mieji de mere și cineva a scăpat-o pe jos, oxidînd-o. E ruginită, e ca echivalentul uman al unei frunze la sfîrșit de toamnă. Arată ca un iepure de ciocolată pe care cineva a pus o perucă blondă. 
Anda Adam arată ca o figură de ceară pe care cei de la Madame Tussauds, din lipsă de material, au făcut-o din lumînări parfumate. Arată ca o păpușă gonflabilă ce face lobby pentru culoarea wenge. Anda Adam ajută vrăjitoarele să prezică viitorul, pentru că arată ca fundul unei cești de cafea.

Anda Adam nu poate trece granița, pentru că arată ca un refugiat sirian deghizat în femeie. Arată ca o geacă de piele cu buze mari și sprîncene desenate cu mîna stîngă. Într-o viața anterioară, Anda Adam a fost o castană sălbatică. 

Anda Adam pare că-i modelată din nisip ud. 

Știu că-i incorect și nașpa să comentezi despre aspectul exterior al oricui, mai ales al unei femei, dar Anda Adam arată așa, ca un actor care juca rol de negru în anii '30, ca urmare a unor intervenții estetice neinspirate pe care le putea evita. Urîțenia asta și-a produs-o cu mîna ei, făcînd baie în autobronzant și injectîndu-și otravă în față (acid hialuronic, toxină botulinică, etc.).  

Cînd s-a lansat, Anda arăta perfect normal, era simpatică și frumușică și pictorialul ei din Playboy încă mă face să am furnicături sexuale cînd văd o motocicletă. Încă nu am uitat cît de bine arăta și nu am uitat-o nici pe ea, după cum mă sfătuia în cîntecul ei.


Între timp, ceva s-a întîmplat. Ca să contracareze efectele pe care trecerea inexorabilă a timpului le are asupra corpului uman, Anda a supracompensat cu intervențiile estetico-medicale și pînă la nivelul în care buzele o încurcă la cîntat, după cum foarte bine se poate observa în noul clip în care diva încearcă să cînte alături de R.A.C.L.A.


Acestea fiind spuse, eu vă doresc tututor să îmbătrîniți frumos, nu ca Anda Adam.
-----

October 24, 2015

Proverbialul haz de necaz lovește din nou. De data asta, în Oprea

Pe pagina de Facebook a Ministerului de Interne, la cea mai recentă postare, s-a implicat în mod concentrat, vineri-spre-sîmbătă, o ceată de comentatrolli. Aceștia, în cel mai pur spirit romînesc, l-au întrebat de sinistrul Oprea cîte una-alta, mai despre sănătatea lui, mai despre sănătatea polițistului a cărui moarte a cauzat-o prin aroganța lui. În eventualitatea că acele comentarii vor fi "moderate" de administratorul paginii, am ales cîteva și le-am pus deoparte, pentru posteritate. 











Procedeul poate fi continuat la orice postare a M.A.I. în care apare mutra acră a lui Gabi Oprea, un cretin care a ajuns general, vicepremier și doctor fără a avea nici o calificare, doar din pix și din pile. Păi, dacă omul se bazează atît de mult pe pile, să-l ajutăm și noi cu niște pile. Am zile pile? Pardon, am vrut să zic pule.
-----

October 23, 2015

Pușca și cureaua lată, ce șpagat făceam odată

Tanti mama lui Mircea Badea i-a vîndut acestuia scunele preferate, alea pe care micuțul ei făcea șpagat după șpagat în timp ce se dezmierda din priviri în oglindă, pipăindu-și bicepșii, și habar n-avea că urma să fie cel mai feroce antibăsist din România. Și nu numai că le-a vîndut ieftin, dar le-a vîndut lajumate de preț, asta în timp ce Mircea, fără să bănuiască nimic, făcea unul dintre cele mai macho chestii pe care le poate face un tip macho - împușca o planșă de carton și purta pulover de lînă.

Ca să fie ironia completă, și ca să se risipească de tot acele zvonuri răutăcioase care spun că Mircea Badea are mai puțin umor decît o clanță udă și că n-ar ști ce-i aia o glumă nici dacă gluma ar veni și l-ar plăti să o pupe în fund, planșa aia trebuia să aibă pe ea conturul unui boxer motociclist. Sau al lui Băsescu.

În rest, îmi place reclama. E autoironică și amuzantă și înțeleg ce vrea să transmită: e vorba de încă un site pe care vinzi vechituri și gunoaie inutile, dar un site care-i mai special decît celelalte pentru că face o chestie la care n-am fost atent pentru că oricum nu-mi pasă și sper să eșueze doar pentru că-i Badea implicat în promovarea lui. Ca idee, dacă Mircea ar face reclamă la aer, eu mi-aș ține respirația pînă aș leșina. După care m-aș trezi din leșin și aș repeta procesul.


Repet, îmi place reclama. Cred că ar fi fost genială dacă ar fi apărut în ea oricine în afară de lătrăul antenist. Chiar și așa, eu cred că ar putea fi începutul unei frumoase serii. Tanti mama lui Mircea ar putea să vîndă și alte lucruri care i-au aparținut întîiului gurist al presei și pe care nu le mai folosește. De exemplu: posterele alea pizdoase pe care avea la capul patului în tinerețe, integritatea sau simțul ridicolului. Ar putea să-l vîndă și pe Mircea, atît că Mircea nu se vinde lajumate, Mircea se vinde cu totul.


-----

October 22, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 8

Allahu-ak-bate păcătoșii, dar nu-i bate cu nuiaua de palmier, la modul propriu, ci o face subtil și poetic, precum universul lui Coelho cînd conspiră să-i înveselescă ziua unei manichiuriste cu platitudini ieftine despre dragoste, viață și fericirea inerentă lucrurilor mărunte.

Răzbunarea divină e întotdeauna simbolică, niciodată grobiană, fiind menită doar să atragă atenția asupra unui comportament nepotrivit și nicidecum să pedepsească crunt o abatere morală. Allah nu dărîmă macarele peste credincioși și nu-i îndeamnă pe slujitorii lui să se calce în picioare la pelerinaje; Allah operează fin, ca un neurochirurg, și găsește feluri imaginative prin care să-și facă simțită nemulțumirea (dacă ești dispus să-I deslușești semnele și ai răbdarea și înțelepciunea să le interpretezi corect).

Allah a dezlănțuit în tabăra noastră o epidemie de păduchi lați. Multora le-a scăpat simbolismul ironic al acestei molime, dar mie nu. Eu știu că-i un semn venit de sus, pentru că am avut timp să mă gîndesc la asta nopțile trecute, cînd am stat de pază. Au trecut mai multe zile de la ultimele însemnări, știu, dar n-am reușit să scriu în fiecare zi, așa cum mă gîndeam că o să fac atunci cînd am pornit jurnalul sub formă de numărătoare de zile.

Cu toții am fost extrem de ocupați din cauza bombardamentelor rusești, care ne-au cam zdruncinat organizația. Din fericire, funcționăm pe baza unei sistematizări modulare a ierarhiilor, ceea ce ne permite să ne regrupăm rapid de fiecare dată cînd suferim un șoc structural. Sîntem ca un balaur mitologic – cînd ne execuți un conducător, ne cresc alții doi în locul său.

Făcînd ore suplimentare ca paznic de noapte – treabă care nu-mi sporește cu nimic suta de euro pe care o primesc în fiecare lună – am avut timp să meditez asupra felului prin care Allah își impune voința. Și cred cu tărie că El ne-a dat păduchii. Indirect, desigur, ca un fel de avertisment pe care îl simți pe pielea ta în fiecare secundă.

Insuccesul nostru în invadarea teritoriilor păgîne a fost scos în evidență de voința divină prin intermediul acestor păduchi sexuali, a căror năvală a fost o veritabilă demonstrație de eficiență. Se demonstrează din nou că cel mai bun mod de a influența comportamentul cuiva e prin oferirea unui exemplu puternic. Avem multe de învățat de la aceste mici creaturi gîdilicioase, în primul rînd adaptarea la mediu. Asumînd un stil invaziv similar, vom putea cotropi Europa cu același spor cu care ne-au cotropit păduchii tufele pubiene. Și nu numai. O știu de la un unchi: păduchii nu se limitează la părut aferent zonelor sexuale.

De fiecare dată cînd paharele de vin îi anulau filtrele, unchiu Malik îmi povestea pe ascuns chestii pe care orice adult le-ar fi considerat nepotrivite pentru urechile unui copil. Poate că din pricina asta îmi plăcea enorm să-l ascult, chiar și atunci cînd venea la noi gata frăgezit de alcool și mă pupa mai mult pe gură decît pe obraz. Mi-a povestit, la un moment dat, despre cum a scăpat el de păduchii rușinoși cînd era în armată și, zeci de ani mai tîrziu, îmi amintesc exact felul leneș în care rotunjea cuvintele și mîndria care îi sclipea în ochi în timp ce-mi împărtășea această indispensabilă lecție de viață.

Păros, ca orice bărbat care se respectă, Malik a fost gazda unei colonii de păduchi foarte spornice. În decurs de cîteva zile, micuțele insecte i-au invadat prohabul, subțioarele, pieptul și barba. A scăpat de ele îmbăindu-se în insecticid industrial, dar cică funcționează la fel de bine și spray-urile de tip Raid, care omoară atît insectele cît și ouăle lor. Pățania lui m-a marcat într-o asemenea măsură încît, chiar dinainte de a-mi crește păr pe smochine, am început să-mi țin lenjeria intimă în naftalină.

Să-ți miroasă prohabul ca șifonierul bunicii e un preț mic de plătit pentru bucuria de a-ți vedea colegii zvîrcolindu-se în chinurile unor mîncărimi infernale, în timp ce tu ești mai relaxat decît un sultan jucînd “Păsărică, mută-ți cuibul!” cu concubinele din haremul lui. E cea mai bună metodă de a scăpa de musafiri nedoriți, pentru că e un sacrilegiu să folosești lame sau foarfeci pe tine însuți.

Degringolada asta păduchioasă, pornită de băieții care au patrulat orașele pe care le stăpînim în numele jihadului și care au disciplinat cum știu ei mai bine femeile cu comportament necuviincios, amestecîndu-și apoi bulendrele infestate de insecte năbădăioase cu hainele noastre curate, ar trebui să reprezinte o lecție pentru noi toți. Nu doar despre cum să gestionăm corect partea de igienizare a taberei, în sensul că ar trebui să avem pe cineva care să se ocupe numai de spălătorie (atunci cînd ne vine rîndul, nu facem decît să lăsăm greul pe următorul nefericit), ci și despre abandonul cu care ar trebui să ne avîntăm în misiunea noastră de a invada teritoriile infidelilor.

Rapid, hotărît, nemilos, adaptîndu-ne la mediu ca păduchii la tipurile diferite de păr pe care le ocupă, ne putem asigura victoria împotriva păgînilor mult mai lejer decît întreținînd atmosfera asta de incertitudine și improvizație tactică în care ne aflăm acum. Numa' zic. Tot ce poți face în astfel de momente e să transformi un aparent dezastru într-o oportunitate de a învăța ceva nou. În lumina acestei interpretări, invazia de lăței a fost extrem de educativă pentru noi toți, pentru că ne-a învățat că mîncărimea, de orice fel ar fi ea, chiar și cea de ordin psihic, se poate potoli prin convertirea în acțiune. Cînd te mănîncă în fund să faci ceva, e indicat să faci acel lucru. Mai ales cînd acea mîncărime e trimisă direct de Allah.

Ar fi trebuit, totuși, să știm asta. Nu trebuia să trimită Cel de Sus o ceată de păduchi ca să ne reamintească de scopul nostru pe acest pămînt. Dar, acum că a făcut-o, ne vom spori eforturile de a duce la bun sfîrșit jihadul pe care l-am început. Avem deja un plan nou, dar despre el voi scrie data viitoare, care nu e neapărat mîine.

Allahu-ak-pa!

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  Ziua 5  //  Ziua 6  //  Ziua 7  //  //  Ziua 9  // 

-----

October 21, 2015

Țara lui "nu există așa ceva"

În mai puțin de jumătate de oră de știri, pe care recunosc că le-am urmărit cu jumătate de gură, restul fiindu-mi ocupată cu o pungă de semințe asortate (susan, bostan, floare și in), am fost mator la cel puțin patru chestii care mi-au smuls un involuntar "Nu există așa ceva!".

După ce am absorbit în fibra națională banalitatea răului, glorificînd infracționalitatea prin expresii de genul "băieții deștepți din energie", parcă începem să ne însușim în mentalul colectiv și o banalitate a imposibilului. Improbabilul devine normă în cadrul jurnalelor de seară, unde, în cel mai natural stil posibil, ți se relatează zilnic cele mai absurde evenimente.

Azi, 21 octombrie 2015, pe ProTV, am fost martor la următoarele:

- niște kilometri de autostradă - puțini, mai puțini de-o duzină - se află în incapacitatea de a fi isprăviți pentru că, după ce s-a început lucrul la respectivul tronson de drum, s-a descoperit că pe traseul viitoarei autostrăzi se află, nu neapărat în această ordine, un cimitir ilegal, o haldă de steril și o peșteră cu lilieci;

- s-au plătit o grămadă de bani pe 8 stații care să măsoare calitatea aerului în București; dintre cele 8, singura care funcționează se află lîngă Lacul Morii, într-o splendidă zonă verde din mijlocul naturii; 8 oameni lucrează la acea stație, singura funcțională, timp de 8 ore în fiecare zi, făcînd nu-știu-ce; domnul șef al stației nu a putut da nici un detaliu despre calitatea aerului din București, despre motivul pentru care nu funcționează celelalte stații sau despre orice altceva, mormăind neinteligibil într-o limbă de lemn care i-ar da fiori orgasmici și lui Nea Nelu; în final, reporterul a anunțat că la anul se vor cumpăra alte stații, acestea fiind stricate;

- apropo de Nea Nelu, azi a fost acuzat în mod oficial de infracțiuni împotriva umanității; la 25 de ani de la infracțiunile respective, să-l acuzi pe Moș Minerilă de crime e ca și cum ți-ar da Lichetenstein un gol în minutul 90, cînd tu îi conduci deja cu 11 la 0; e prea puțin și e prea tîrziu;

- Oana Zăvoranu (un zombie funcțional, nu-l știți) a anunțat că va împărți bulendrele mă-sii sărăcimii; au venit oameni (mult spus "oameni", ființe vii) de la sute de kilometri distanță ca să pună mîna pe vreo blană mai finuță a decedatei sau pe orice, pentru că patroana de cimitir care se înjura cu Vadim ca la ușa mortului e un adevărat model de urmat pentru mase; deși s-a anunțat ora 11, Oana a ajuns cu întîrziere de 3 ore, chestie care i-a deranjat puțin, foarte puțin, pe cei care ajunseseră la vila femeii încă de la 6 dimineața; s-au făcut frumos liste și la fel de frumos s-au ignorat listele cînd s-a deschis poarta și lumea s-a bulucit ca la moaște; unii au prins niște fustici amărîte, deși doreau să pună gheara pe "hăini de blană", alții au prins și ceva mai bun, de proveniență animală; unii chiar au trebuit să dea un test din istoria familiei Zăvoranu pentru a primi pomană, așa cum se face în cadrul oricărui eveniment caritabil;

E posibil să existe astfel de știri și în alte țări, dar cu siguranță nu în alea bune.
-----

October 20, 2015

Cînd biscuiții sînt mai buni decît sexul

E plină pauza publicitară de reclame cretine, de la cele pentru creme împotriva candidozei și pînă la cele pentru credite care ți se acordă doar pentru că poți să respiri fără ajutorul aparatelor, dar rar mi-a fost dat să văd pe tv ceva mai stupid decît reclama asta la biscuiți. Pe lîngă ea, grimasele lui Arșinel din farmacia Catena sînt parfum de levănțică.

Știu, e greu să stîrnești interesul pentru biscuiți care nu-s Oreo, că biscuiții simpli nu-s altceva decît un fel de nisip dulceag adunat în forme pătrate pe care le mesteci trist cînd n-ai acces la dulciuri sau la mîncare adevărată. Preferabil să se consume cu multă apă, să se umfle în tine. 

Știu că poate fi amuzant să exagerezi calitățile produsului, cînd o faci cu stil și cu ajutorul unor oameni care au mai și ieșit din casă, dar reclama asta e atît de enervantă în naivitatea ei încît nu m-am putut abține să nu-l înjur pe omul care s-a gîndit la ea. Pentru că de ce? Îți spun acum, dar mai întîi să ne uităm încă o dată la ea.


Am impresia că publicitarul / copywriterul care a scris acest scenariu s-a născut direct adult și nu știe cum funcționează hormonii adolescenței. Nu există apocalipsă sau invazie de zombii marțieni care să-i distragă atenția unui licean atunci cînd știe că urmează să pupe ceva. Iar cînd o fotomodelă îți spune că poți s-o săruți (o zice unul care n-a pupat mai nimic în liceu) uiți și cum o cheamă pe femeia aia care locuiește cu tine în casă și care îndeplinește rolul de unitate parentală feminină. Nu există biscuite care să fie mai bun decît o pupăciune de la bunăciunea aia, punct. Mai ales cînd ai 17 ani, colcăie hormonii în tine și ți-ai răcori erecțiile chiar și într-o rană deschisă.

Dar să zicem că există o realitate paralelă în care un astfel de scenariu nu-i provoacă o repulsie instantanee oricărui om care știe cum interacționează adolescenții, o realitate în care un clip de pe youtube are o sută de mii de vizualizări și zero comentarii. Să zicem că Andrei are un fetiș pentru crănțănele și îi trece brusc pofta de pupat blonde care-i fac lasciv cu ochiul atunci cînd primește un pumn de grisine. Poate că e mai bine așa, că o ignoră pe tipesă, pentru că blondina nu face decît să stea țuguiată și să aștepte să fie smotocită, nu participă activ la pupat. Andrei merită ceva mai bun. Merită măcar să i se răspundă la sărut. O tipă care stă cu ochii închiși și așteaptă pupici în liceu o să se transforme într-o femeie care stă pe spate și așteaptă să i se facă dragoste mai tîrziu. Andrei a procedat corect!

Greșit au procedat cei care l-au pus să aleagă între biscuiți și iubire. De ce nu amîndouă? 
-----

Somnul națiunii naște monștri

De la o vreme încoace, repaosul nocturn mi-e tulburat încontinuu de zbateri și chinuri teribile. Mă zvîrcolesc ca un titirez între cearșafuri și bat cu pumnii în perna incomodă pentru a o transforma într-un culcuș propice unui cap îngreunat de spaime și frustrări. Pare o situație disperată, fără scăpare, un coșmar groaznic din care nu mă pot culca. Sînt ca un pescar amator - am probleme cu somnul.

Îmi simt ochii căscați pe sub pleoape, refuzînd să se predea în fața viselor; îmi simt gîndurile aglomerîndu-se și blocînd traficul autostrăzilor sinaptice; îmi simt inima bătînd în ritmul unor melodii vii și neastîmpărate; simt pe propria piele, în ciuda oricărui efort de a o ignora, apăsarea și intensitatea unei existențe care mă copleșește.

Oricît aș încerca, nu pot să anulez complet acest sentiment. Oricît aș vrea, nu pot să nu fiu conștient de această realitate care insistă să mă aibă ca martor. Orice aș face, nu reușesc să dorm mai mult de nouă ore pe noapte și asta mă supără de nu mai pot!

Omul primitiv dormea, în medie, între șase și șapte ore pe noapte. Refuz să mă compar cu omul acesta. N-am nimic în comun cu el - nici măcar dieta paleo n-am putut-o urma mai mult de două zile. Pentru asta am murit la Revoluție? Ca să dorm șase ore pe noapte, ca un sălbatic care se uită la filme pe casetă video sau care trebuie să-și cioplească singur uneltele cu care țină un discurs motivațional? Recunosc, habar nu am cum își petrecea timpul liber un om primitiv (nu existau joburi atunci, deci tot timpul lui era timp liber). 

Întotdeauna i-am invidiat pe cei care pot adormi ușor, oriunde și în orice poziție. Mi se pare un mecanism de adaptare foarte facil, un cadou pe care evoluția l-a făcut celor mai puternice specimene. Nu trebuie să participi activ la tot ce se întîmplă în jurul tău pentru a perpetua cu succes specia. Asta pot s-o spun cu mîna pe inimă, pentru că știu un tip care a adormit în timp ce făcea sex. 

Poți, așadar, să-ți petreci timpul într-o confortabilă sforăială în timp ce societatea se dezvoltă pe pilot automat în jurul tău. Pentru că, da, specia umană a ajuns deja la acel nivel la care totul merge ca pe roate, din inerție, astfel încît privilegiații să poată să se retragă liniștiți din activitatea asta deranjantă de a contribui concret la bunul mers al societății.

Pur și simplu, închizi ochii și scapi de neplăcerea de a trebui să interacționezi cu un coleg de compartiment (dacă ești în tren) sau de ședință (dacă ești în plen). De asta îi admir pe oamenii ca Dan Mihalache: pentru că pot dormi în scaune în poziții atît de incomode că le-ar provoca crampe și unor contorsioniști de circ. Nu contează că a făcut-o în pauză, cum susține Dan Andronic, sau că era chiar în timpul ședinței. Pentru mine e irelevant, că dacă aș avea și eu o superputere e puțin probabil că aș folosi-o în slujba binelui. Și eu m-aș pune pe hibernate în pauză, ca să mai scutesc din baterie. Poza e scoasă din context, probabil.

Politica e grea și nu toată lumea poate să doarmă în weekend pentru a nu lipsi luni de la serviciu, ca Andreea Paul (Vasss), care a născut sîmbătă și luni era deja pregătită să conceapă din nou. 

Există concepția că, după ce se văd aleși, politicienii se cam culcă pe o ureche și o lălăie în post. Așa o fi, dar eu nu văd nimic rău în asta, pentru că un politician adormit face mult mai puține pagube decît un politician treaz. 

Poate că, pentru a beneficia de un somn lin și odihnitor, pe care să-l controlez după bunul meu plac, ar trebui să mă apuc și eu de politică.  

Poza e de aici și îl înfățișează pe Dan Mihalache în timp ce își amintea vizita la Capela Sixtină
-----

October 15, 2015

Un homeless pe niște scări

Nu există nici un aspect al așa-ziselor "toalete ecologice" care să poată fi considerat, cu cea mai mare indulgență posibilă, ecologic. Mirosul pe care-l emană și-l întrețin aceste imense cabine fecalifere cu greu poate fi reprodus de natură.

Care-i partea ecologică ce le-a inspirat numele, în condițiile în care sînt făcute din plastic, un material mai dăunător pentru ecologie și decît motorul diesel? Întreb și eu, ca orice om care a trebuit să se țină de nas în timp ce era obligat să recurgă la acest compromis rușinos care este toaleta portabilă. 

N-am treabă cu ele în sine, le înțeleg rostul; pe mine mă oftică brandingul ăsta stupid care a reușit să încetățenească în fecalul colectiv noțiunea de privată "ecologică". Mă supără cînd sensul cuvintelor e denaturat într-o manieră atît de căcăcioasă.

Ei, cam asta îmi trecea prin minte în timp ce urmăream un homeless pe scările blocului. Poate că nu era, totuși, homeless, că mirosul lui puternic părea incompatibil cu aerul liber. Sigur fermentase undeva în pîntecele un animal mort. Un animal care murise înecat într-o toaletă ecologică.

Am intrat în bloc în urma lui și am evitat să-l depășesc o dată din cauza mirosului (duhnea ca o toaletă de tren pe steroizi), apoi pentru că-l suspectam de intenții necurate. N-avea ce să fure în afară de preșurile de la intrare, dar pentru că mai demult, în ceea ce mi se pare acum o altă viață, mi s-a furat preșul și a trebuit să pun altul, mai solid și prins cu balamale de prag, l-am urmărit atent. 

A intrat în apartamentul de la primul etaj, cărîndu-se pe el însuși la fel de greu cum căra niște plase jegoase. A bătut la ușa cabinetului de consultanță juridică și, după cîteva secunde în care mi-am ținut respirația, a intrat, trăgînd după el un miros atît de fetid că ar fi putut să facă și un zombie să-și vomite creierii. Omul care i-a deschis nu părea atît de deranjat ca mine, așa că acum mă tot bîntuie o întrebare despre domnul homeless: ce căcat căuta acolo?

recunosc că nu înțeleg ce se petrece în poza asta, pe care am luat-o de aici
-----

October 13, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 7

Încă nu-mi vine să cred cît de puternic m-a afectat măgăria aia pe care am fumat-o aseară!

Să-mi fur una dacă te mint, dar pun pariu că nici Iisus nu s-a înălțat atît de spectaculos cum am reușit eu să mă înalț aseară. Și eu am avut la dispoziție un singur cui, nu trei. Marfa pe care am primit-o era atît de potentă de zici că a fost fertilizată doar cu zeamă de viagră. Încă îmi saltă bucuria în suflet din pricina ei, și au trecut cel puțin doișpe ore de cînd am fumat-o.

Cînd Aasif mi-a cerut pe ea mai mult decît de obicei, mi-am zis că nenorocitul s-a lăcomit ca un capitalist ordinar și că încearcă să mă jecmănească. Oricum am unele suspiciuni că omul mă fură la cîntar, doar știe că n-am cum să-l verific. N-am avut ce să-i comentez pentru că dădusem deja comandă de zarzavaturi magice și aveam o poftă nebună să stau nițel sub fumbrelă. Mă setasem mintal să mă pun în cap, ca să zic așa, și mi-ar fi fost greu să mă resetez. Măcar m-am răzbunat plătindu-l doar cu monede.

Chestia asta cu fumbrela am descoperit-o relativ recent, de cînd locuiesc singur. Fumbrela apare atunci cînd fumezi singur într-un cort închis, ca indienii, sau sub o umbrelă (de unde și numele). Fumul n-are pe unde să se ridice, pentru că ești într-un fel de clopot improvizat, așa că poți să stai chill și să te afumi ca un cîrnat în timp ce inhalezi atît la modul activ, cît și la modul pasiv. Practic, te droghezi pe două nivele. E ceva cu totul deosebit.

E mult mai bine să fumezi iarbă așa decît făcînd mini-palmieri, pentru că nu mai trebuie să rulezi o gașcă de jointuri mici pe care să le combini apoi într-unul complex astfel încît rezultatul final să arate cît de cît ca un palmier miniatural. Mini-palmierii ăștia, mai mult un teribilism stilistic decît o metodă eficientă de-a fuma iarbă, arată ca niște caracatițe incomplete și înțepenite și sînt atît de greu de abordat încît nu pot fi considerați a fi altceva decît o risipă inutilă de marihuană.

Ca să fiu complet sincer, Aasif m-a avertizat că mizeria asta e mai tare decît celelalte:

- Să ai grijă să nu te haladești și să bagi în tine fum ca un ventilator de discotecă, că asta-i mai aprigă decît cealaltă. Cică i se spune “centura de dinamită”, că îți dă senzația că îți explodează pieptul. Zicea tipul care mi-a vîndut-o că și el a testat-o și că avea la un moment dat impresia că poate să tragă în piept tot aerul din lume. Zicea că i se părea că zbura prin cer, ca un balon cu aer cald, și că l-a ținut treaba asta vreo trei ore, deci mult mai mult decît cealaltă. Numa' zic: să tragi cu băgare de seamă și să nu te lăcomești la ea.

N-am pus mare valoare pe vorbele lui; mi se părea că nu face decît să-și laude marfa ca să justifice majorarea de preț. După ce am ajuns la cort și am tras primul fum am simțit totuși că ceva era diferit. Nu mi-e frică să recunosc, m-am panicat puțin. Am stins țigara la jumate și am ieșit afară din cort. Simțeam că nu am loc să respir. M-am întins pe nisip și m-am uitat la nori, cum fac uneori cînd fumez, încercînd să ghicesc în haosul lor alb și gri forme de animale sau cine știe ce.

Cerul arăta incredibil. Dacă l-aș fi văzut desenat pe o pînză aș fi zis că pictorul e lipsit de talent, că nu există în lumea reală nori atît de teatrali, că alternanța aceea de lumini pure și neguri prăpăstioase nu poate coexista în spațiul limitat al unui singur cer. Doar atmosfera unei planete de dimensiunile lui Jupiter ar fi putut găzdui o asemenea aglomerație agresivă de nori, nu micuțul nostru bulgăre de pămînt.

Resimțeam fizic apăsarea furioasă a acelei cacofonii de spume învolburate. Percepeam violența fără discernămînt a acelui văzduh încrîncenat ca pe o amenințare directă la adresa mea și mă așteptam în orice secundă să fiu spulberat de pe fața pămîntului de un fulger apocaliptic. Cerul își încorda întreaga voință pentru a mă distruge.

Sentimentul profund al unei terorii inimaginabile îmi invadase fiecare fibră. Pe măsură ce acoperișul lumii se pregătea să se năpustească asupra mea, gîndurile îmi erau cuprinse de o paralizie absurdă, în ton cu cea care îmi imobilizase deja trupul. Să fi fost oricît de agil, unde aș fi putut să mă ascund în condițiile în care cerul nervos învăluia întreaga existență ca o pătură sufocantă?

Treptat, lucrurile s-au liniștit. Eterul și-a pierdut treptat acea concentrare catastrofică cu care mă certa. Am reușit să mă tîrăsc pînă în cort, unde m-am prăbușit peste sacul de dormit într-un somn adînc din care nu m-am trezit decît după zece ore. Consider o binecuvîntare faptul că nu mai țin minte ce-am visat.

Însă cea mai dubioasă parte din aventura asta mi s-a dezvăluit la micul dejun, cînd am auzit niște colegi jihadiști vorbind despre vreme. Cînd ești atît de izolat de lume, subiectele de conversație tind să graviteze către banal. Băieții de lîngă mine ziceau că aseară cerul a fost perfect senin. Nu mai știu ce-au mai vorbit, că n-am mai putut fi atent la nimic după asta.

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  Ziua 5  //  Ziua 6  //  //  Ziua 8  //

-----

October 12, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 6

Allahu-am-bani!

Tocmai mi s-au rotunjit considerabil veniturile. Asta pentru că am fost plătit exclusiv în monede, ca un infractor din desenele animate alea vechi, la care ne uitam în copilărie cînd mergeam în vizită la unchiul de la oraș, care avea televizor și casetofon cu leduri colorate ce pîlpîiau pe ritm cînd mergea muzica. Îmi plăcea enorm piesa celor de la Hologram, aia cu “Talibanii vorbesc”, în special părțile în care solistul povestea cum unii te ridică, alții te lovesc. Era o melodie perfectă pentru jihad.

Tot ce mai lipsea era un simbol al dolarului, verde, pe săculețul în care mi-am primit mărunțișul și caricaturizarea mea ar fi fost completă (chiar dacă eu am primit, de fapt, euro, nu dolari).

Sîntem plătiți în euro din rațiuni elementare: unii dintre noi, nu știm care pentru că încă nu s-a pus la punct metoda de selecție, vor fi trimiși să invadeze diferite părți ale Europei, infiltrați printre refugiații sirieni. Nu poți să ai încredere în casele de schimb de prin haiduciile astea est-europene, așa că, pînă ajungi la destinație, e preferabil să ai la dispoziție o sumă de bani pe care să poți conta oricînd, oriunde. Dacă invadezi o planșă de Monopoly, pleci la drum cu bani de Monopoly; dacă invadezi Europa, pleci la drum cu euro. Mi se pare logic.

Ne-au dat monede gîndindu-se că banii de hîrtie pot fi deteriorați iremediabil pe traseu, mai ales cînd ai de traversat marea. Vezi tu, nu toate țările au fost destul de istețe încît să-ți tipărească bani de plastic. În schimb, s-a ignorat complet potențialul săculeților de monede de a se transforma în ancore personale, în caz de naufragiu. N-a zis nimeni că nu vor exista riscuri, dar cînd te sabotezi singur e deja ridicol. Trebuie să am o discuție cu ei în privința asta.

Nu s-au stabilit încă țările în care va trebui să ne instalăm bazele de operațiuni, dar sper să nimeresc ceva vrednic. Belgia cred că mi-ar plăcea, pentru că au ciocolată bună, multe feluri de bere și oamenii par mereu relaxați. Surpriza e cu atît mai mare cu cît e mai neașteptată ținta pe care o alegi. Turcia, dă-mi voie să spun, era o țintă previzibilă, fiind atît de aproape de noi, dar trebuie să recunosc că a existat o tușă de geniu în faptul că a fost vizată o demonstrație de pace. Genul acesta de atenție la detalii ne va duce pe culmile gloriei jihadiste! Allahu e cu adevărat Akbar.

Eu țin neapărat să-mi las amprenta personală oriunde m-aș duce, așa că intenționez să atentez ceva epic într-un loc cu totul neașteptat. Poate în Cehia, poate în Croația, poate chiar în Andorra sau Lichtenstein, țări atît de mici că le poți măsura suprafața în covoare persane. Oricum, aș vrea să antentez într-un loc frumos, unde să se observe contribuția mea, că să pui o bombă într-o groapă de gunoi cum e Serbia e ca și cum ai decapita o cămilă moartă.

Pînă atunci, pot să dispun cum vreau de banii mei. Cred că am deja destui cît să-mi cumpăr o sclavă. Dar pentru asta ar trebui să merg la tîrg, la Mosul, și chiar nu am chef acum de un drum atît de lung. În plus, pentru a deveni musulmană, femeia yazidi pe care aș putea să mi-o cumpăr ar trebui să fie violată de încă zece membri ISIL. Nu mă încîntă deloc faptul că trebuie s-o împart cu alții, pentru că nici ceilalți nu mă invită niciodată să le inaugurez pe ale lor. Iar dacă mă invită și pe mine la violul colectiv, o fac pentru că alți talibani i-au refuzat în ultimul minut și nu le mai iese numărătoarea. Mersi, dar decît să violez din mila lor, mai bine mă lipsesc.

Deci nu mă duc niciunde. O să stau în buza cortului și o să privesc apusul fumînd mahoarcă de-aia bună, de care pot face rost de la colegii de pe convoi acum că mi-au intrat niște zdrăngănei în pușculiță.

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  Ziua 5  //  // Ziua 7  //

-----

October 11, 2015

Scame din buricul minții în timpul meciului cu Insulele Feroe

Faptul că partida cu Insulele Feroe e considerată "decisivă" e cea mai bună glumă care se poate face despre acest meci. Totuși, eu parcă aș vrea să încerc și altele. Poftim cultură:

Formula de început e una extrem de curajoasă: jucăm cu un total de un atacanți.

Totuși, e de admirat devotamentul antrenorului Iordănescu. A mers cu echipa în deplasare, cînd la fel de bine putea să stea acasă, la coadă la Sf. Parascheva. Șansele echipei ar fi fost aceleași.

Echipa României e dovada vie a faptului că nu mai există echipe mici, doar echipe slabe.

Tricolorii par să fi adoptat o strategie de joc nouă. În loc de clasicul 4-4-2, încearcă un îndrăzneț 1-1-1-1-1-1-1-1-1-1.

Feroezii joacă economic, fără să depună mari eforturi. Ce-i drept, mulți dintre ei trebuie să meargă mîine la serviciu și nu vor să înceapă săptămîna obosiți.

S-a renunțat la Keșeru, tata Puiu fiind de părere că există destui jucători valoroși care să nu dea gol în locul lui.

Pe lîngă celălalte condamnări din fotbalul romînesc, condamnarea la victorie e chiar plăcută.

Budescu înscrie în minutul 4! Apărarea feroezilor e ca și gazonul - artificială.

Oare muzica metal care se face în Insulele Feroe se numește "fero-metal"?

La scorul acesta (și cu ungurii conduși de greci) jucătorii naționalei sînt calificați la europene, asta deși stilul lor de joc nu poate fi descris decît ca "incalificabil".

Asta-i cel mai rău cînd ești romîn și dai gol în minutul 4: că urmează 86 de minute în care trebuie să tragi de timp.

Cascada de driblinguri a lui Adi Popa (min'30) se sfîrșește exact ca orice cascadă: cu un mare fleoșc.

Pentru că Feroe e cunoscută și ca "insula oilor", poate că ne-ar fi ajutat mai mult experiența de antrenor a lui Gigi Becali.

Gol incredibil al lui Budescu în minutul 45; în caseta tehnică e trecut atît ca gol, cît și ca centrare ratată.

În ultimii 20 de ani, echipa națională a trecut de la Generația de Aur la Generația de "Au!"

Căpitanul de echipă al feroezilor e zidar, chestie care i-ar fi ajutat enorm dacă ar fi ajuns la baraj.

Pentru a putea fi prezent la meci, Torje a trebui să întrerupă filmările pentru "Ant-Man 2".

Adi Popa în echipa națională e ca pătrunjelul în supă: nici nu strică, dar nici nu ajută.

Min' 73: Arbitrul ne iartă un penalty pe motiv că mîna întinsă care face henț, dar nu spune o poveste, nu primește pomană.

Min' 82: Maxim înscrie lejer și calificarea pentru Euro 2016 e asigurată. Tata Puiu e mîndru, dar și obosit. Începe să se gîndească că poate ar fi mai potrivit să i se spună "bunicu Puiu".

poza e de aici

-----

Imnul lui Dragnea, scris de Nick Cave în '94

Liviu Dragnea, politician și fotomodel de mustăți, este singurul candidat pentru postul de șef al PSD la alegerile de azi, 11 octombrie. Foarte potrivit: partidul unic are un candidat unic, care-i atît de abil în meseria lui încît și-a anunțat candidatura cu pantofii rupți, ca să înțeleagă tot prostul cît de sărac și de harnic e întîiul gospodar al Teleormanului.

Nu-i cea mai originală stratagemă, pentru că am văzut-o explicată de Matt Damon în The Adjustment Bureau (personajul lui povestește că are un consultat care l-a învățat exact cît de muncite trebuie să-i fie încălțările), dar nimeni nu se așteaptă de la un politician - mai ales unul pesedist - să fie autentic sau sincer. Poate doar atunci cînd se scapă și zice că rivalii au furat voturi mai bine decît ei.

poza e de aici
Demonstrația asta de forță stîrnită de necromantul electoral teleormănean merită un fundal sonor pe măsură. Piesa din genericul serialului Peaky Blinders, interpretată de Nick Cave, mi se pare cea mai potrivită, nu doar pentru că serialul e tot despre niște infractori fără rușine, ci pentru că versurile, scrise prin 1994, descriu perfect omul, legenda, zeul care este Liviu Dragnea. Poftim cîteva frînturi edificatoare:
On a gathering storm comes
a tall handsome man
in a dusty black coat with
a red right hand
Mîna roșie despre care se vorbește reprezintă o metaforizare abilă a moștenirii comuniste a partidului. Culoarea oficială a PSD este, întîmplător sau nu, roșul. Pentru ziua de azi, meteorologii au anunțat cod colorat de vreme neplăcută, exact cum prezic, nostradamic, versurile. Și asta nu e tot.
You don't have no money?
He'll get you some
You don't have no car?
He'll get you one
You don't have no self-respect,
you feel like an insect
Well don't you worry buddy,
'cause here he comes
Through the ghettos and the barrio
and the bowery and the slum
A shadow is cast wherever he stands
Stacks of green paper in his red right hand
Din aceste versuri se înțelege clar că Dragnea are bani și că te poate ajuta și pe tine. Prezența misterioasă a liderului pesedist e pomenită în utlimul vers. Aici, Dragnea e numit fantomă, zeu, om, guru - dar nu și galaxie în devenire - nimicnicia omului de rînd fiind total eclipsată de planurile mărețe dirijate de mîna lui roșie.
You'll see him in your nightmares,
you'll see him in your dreams
He'll appear out of nowhere but
he ain't what he seems
You'll see him in your head,
on the TV screen
And hey buddy, I'm warning
you to turn it off
He's a ghost, he's a god,
he's a man, he's a guru

You're one microscopic cog
in his catastrophic plan
Designed and directed by
his red right hand
Habar n-are Nick Cave cît de profetic a fost atunci cînd a compus aceste versuri.

-----

October 8, 2015

Scame din buricul minții în timpul meciului România - Finlanda

Însuflețiți de exemplul naționalei de rugby, tricolorii sînt pregătiți să facă și ei o figură la fel bună: unul dintre ei își va cere iubita în căsătorie imediat după înfrîngere.

Apropo de Mirel Rădoi: e ciudat cum reușesc să pice bacalaureatul niște oameni care tot timpul trebuie să-și calculeze șansele matematice de calificare.

Din păcate, Anghel Iordănescu nu mai poate conta pe trei jucători de bază, și anume pe preoții ăia care au încercat să fure pentru el moaștele Sfîntului Haralambie. Fără ajutorul lor, va trebui să se bazeze exclusiv pe fotbaliști și iconițe de portofel.

În România se spune că publicul e cel de-al doisprezecelea jucător, asta pentru că publicul e tot timpul puțin băut.

Nu contează cine cîștigă, important e să piardă Ungaria.

Potop de oameni pe Arena Națională, dar de data astă nu-i de vină acoperișul.

Din ce înțeleg din comentariile dinainte de meci, cel mai mare atu al nostru în astă seară e statistica meciurilor jucate în trecut.

La fel ca majoritatea suporterilor, aș vrea să-i insult pe finlandezi, dar nu știu destule despre cultura lor.

În primele 4 minute au fost 2 ocazii la poarta finlandezilor, încă una și s-ar fi calificat drept "asediu".

Băieții noștri și-au intrat în ritm: leagă pasele cu viteza și ușurința cu care leagă cuvintele.

Insulele Feroe deschid scorul în fața Ungariei, cîștigînd astfel numele de "Insulele Feroce".

Două ocazii imense ocolesc golul în minutul 18, așa că acum se pregătesc să se răzbune.

Min' 35: ratare imensă a lui Keșeru, care pare să aibă prea multe picioare și nu știe pe care să-l folosească pentru a șuta în minge.

Ovidiu Andreica, pe Facebook: N-am înțeles niciodată. Dacă TVR observă că jucătorii sunt obosiți, de ce nu bagă reclamă să-și mai tragă sufletul?

Prima repriză se termină cu scorul de 0 la 0. Dar e 0 la 0 pentru noi, mulțumită ungurilor și grecilor, care au fost mai buni încasatori decît noi.

Dacă jucătorii naționalei de rugby sînt stejari, ăștia de la naționala de fotbal ce sînt? Bonsai?

La un sfert de oră după începerea meciului, 10.000 de fani încă așteptau să intre pe stadion. Se pare că e adevărat ce se spune: chiar n-ai ce face în București într-o seară de joi.

Min' 54: Torje șutează din afara careului și lovește bara. Ar fi fost frumos să dea Torje gol de la 30 de metri, dar încă cred că aroganța supremă ar fi să dea gol cu capul.

Mă întreb dacă tricolorii ar fi jucat diferit dacă sponsorul naționalei ar fi fost nu o bere, ci un energizant.

Răspunsul corect la întrebarea "Cîte driblinguri va încerca Sînmărtean să facă?" e "Toate".

Anghel Iordănescu nu pare să mai insiste cu iconițele lui. În schimb, băncii de rezerve i-au fost montate mai multe vitralii.

Ungaria egalează cu Feroe. Finlanda înscrie pe contraatac. Romînii încep să se gîndească că oricum nu e nimic interesant de văzut în Franța.

Ungurii conduc în meciul cu Feroe. Finlandezilor tocmai li s-a refuzat un penalty. Nu-mi mai vine să fac glume despre meciul ăsta, e ca și cum aș ridiculiza o parodie.

Naționala tocmai a depășit recordul pentru cea mai lungă perioadă fără gol marcat. Și asta poate fi considerată un fel de reușită, nu?

Nu înțeleg ce s-a întîmplat. Parcă eram buni la fotbal în sală.

Record de prezență pe Arena Națională, de vreo 54.000 de oameni. Și asta poate fi considerată un fel de reușită, nu?

Dacă TVR a anunțat meci de fotbal, dar a transmis un fel de bambilici, nu poate fi acuzat de reclamă falsă?

Hoban înscrie, ajutat de Andone. Anghel Iordănescu se bucură de parcă tocmai a descoperit că apa de pe Marte e sfințită.

Acum înțeleg de ce oamenii care merg să se uite la meci se numesc suporteri - prestația jucătorilor noștri e greu de suportat.

Înțeleg și de ce se numește "reprezentativă" de fotbal: jocul lor reprezintă felul în care aș fi jucat și eu, dacă aș fi intrat pe teren.

poza e de aici
-----

Jurnalul unui jihadist - Ziua 5

Totuși, am mare noroc că stau singur în cort, trebuie să recunosc.

Ar fi un real coșmar pentru mine să trebuiască să-l împart cu cineva, oricine. În primul rînd pentru că aș fi văduvit și de dramul de intimitate pe care îl mai am. Sînt perfect conștient că îndeplinirea idealului islamic implică o renunțare mai mult sau mai puțin voluntară la identitatea proprie, o abatere de la imperativul individualist al naturii umane, dar asta nu înseamnă că de dragul jihadului sînt dispus să-mi anulez complet personalitatea. Alții pot s-o facă liniștiți, că nu le-ar fi greu (fiind lipsiți de orice urmă de personalitate), dar mie mi-e.

Nu am anticipat corect cît de dificil îmi va fi să devin acel recipient gol în care alții să-și verse voința. Acum n-am încotro și trebuie să rabd la modul stoic pînă cînd răsare soarele și de după duna mea de nisip.

Asta nu are nimic de-a face cu egoismul și nu vreau să par îndărătnic sau încăpățînat. Fiind cel mai mic dintre frați, m-am obișnuit cu rolul de pasager în aventurile altora. Nu vreau să-mi împart cortul cu nimeni pentru că, pur și simplu, nu-s pregătit să am un martor care să-mi urmărească și să-mi analizeze fiecare mișcare. Vreau să am impresia, chiar dacă aceasta e una falsă, că nu depind de nimeni. Știu, e ridicol să am astfel de pretenții în condițiile în care sînt pe treapta cea mai joasă în ierarhia acestei organizații, dar nu-mi pot pune frîu acestor sentimente de inadecvare.

Mai mult, împărțind micuțul meu cort cu un frate taliban, nici nu aș putea să-mi aștern gîndurile pe foaie în voia inimii, cînd mă pocnește pe mine inspirația, ci ar trebui să ghicesc momentele în care acesta ar fi plecat cu convoiul sau ocupat cu alte treburi. Inutil să o mai spun, părerile personale și gîndurile originale sînt descurajate în această organizație. Jurnalismul meu (adică faptul că scriu într-un jurnal) ar fi interpretat ca o insultă adusă ideii de jihad. Profetul a spus tot ce era de spus cu secole în urmă, nu e nevoie să plusăm noi cu opinii sau interpretări mai actuale.

Apoi, pentru că adorm greu și am somnul delicat, un intrus în spațiul meu personal n-ar face decît să-mi deranjeze odihna. Toți jihadiștii par angrenați într-un concurs neoficial de sforăit viteză, de am ajuns că cred că toți visează că sînt drujbe. Stagiul de pregătire jihadistă, în timpul căruia am fost cazat într-o baracă alături de cincizeci de oameni, a fost un calvar ale cărui orori prefer să nu mi le reamintesc. Ajunge să spun că n-o să-mi fie dor să mă trezesc pișat pe mine din cauză că farseurii regimentului mi-au pus mîna într-un lighean cu apă în timp ce dormeam. Da, chiar funcționează prostia aia!

Perioada aceea de pregătire a sădit în mine un profund dezgust față de tovarășii jihadiști. Nu pentru că insistau să-mi arate fiecare cum barba de jos li se asortează cu barba de sus sau pentru că repetau enervant aceleași anecdote tîmpite, ci pentru că erau posedați de un amatorism agresiv pe care nu l-am putut nicicum ignora. Antrenamentele se făceau superficial, aproape în batjocură, singurul scop al exercițiilor fiind inocularea obedienței. Pînă și zumba e un antrenament mai serios decît ce făceam noi acolo. Nici nu mai pomenesc nimic de traingurile pe strategie și tactică de luptă, care erau mai potrivite condițiilor din secolul trecut. Mă și mir că nu ne-au învățat cum să construim catapulte.

Motivele pentru care m-am lingușit pe lîngă comandant ca să primesc un cort mic, în care să stau singur, sînt, pe lîngă cele pe care le-am enumerat deja, și unele mai pragmatice: cortul meu, pămîntiu la culoare, e mai ușor de confundat cu un bolovan și nu reprezintă o țintă atît de atrăgătoare pentru dronele inamice precum corturile mari. Asta dacă dronele nu au camere cu infraroșu; dacă au, am belit-o cu toții.

Super, începe să mă ia cu panică. Voi reveni cu povești din armată cît de repede pot, acum mă duc să-mi înfig capul în nisip pînă mă calmez; dacă funcționează la struți sigur funcționează și la oameni.

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  //  Ziua 6 //  

-----

October 6, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 4

Allahu-ak-bună dimineața, jurnalule, chiar dacă e trecut bine de orele dimineții.

Să vezi ce mi s-a întîmplat aseară! Nici acum nu-mi vine să cred că am pățit așa ceva.

După ce am săpat groapa de nevoi personale (care e similară creditului de nevoi personale prin faptul că amîndouă se bazează pe depuneri de lichidități la intervale regulate de timp), m-am decis să fac o baie.

Mă lăsasem la bustul gol ca să sap, așa cum e normal și bărbătesc, astfel că atunci cînd am terminat de lopătat eram acoperit de o mîzgă fină și lipicioasă, formată în egală măsură din praf și transpirație. Arătam de parcă mă unsesem cu noroaie terapeutice sau făcusem baie în petrol, ca un prinț arab.

Apa curentă fiind un lux la noi în tabără, tot ce poți face ca să te cureți e să te freci pe corp cu o cîrpă udă. Pentru că reciclezi în scop igienic o cantitate mică de apă, se poate spune că în tabără avem apă recurentă. Pam-pam! E bine că mai pot rîde, e semn că încă nu mi-am pierdut complet mințile.

Unii dintre jihadiști nu fac baie deloc, alegînd să se frece puțin cu nisip doar dacă trebuie să-și alunge păduchii, așa cum fac găinile sau elefanții. Treaba lor. Nu-i ceva deosebit de grav, că poți să stai în preajma lor, dar numai dacă iei în considerare direcția din care bate vîntul. În fine.

După ce m-am curățat cît de bine am putut pe întreg corpul, adică de la brîu în sus, și am văzut că apa din găleată era aproximativ limpede, am zis să-mi aranjez puțin și barba. Am spălat-o bine de tot, că știu cît de neplăcut e să ai o barbă murdară și mirositoare. Unii dintre jihadiștii mai bătrîni de aici au bărbi soioase și împuțite, în care, dacă te uiți atent, poți să vezi resturi de brînză și alte cele. Oribil.

Apucasem să tai cîteva fire care creșteau rebele pe gît și care mă gîdilau de fiecare dată cînd mișcam capul și urma să mă apuc să-i dau o formă mai rotunjită bărbii, să nu aibă aspectul ăla sălbatic, neîngrijit. Dar cînd să bag mai zdravăn foarfeca în cîrlionți, un bătrîn începe să urle la mine ca apucatul că nu e voie, că e Haraam, că sfidez Coranul și că nu mă comport ca un musulman cuminte.

Am încercat să-i explic că legile vechi pot fi supuse interpretărilor, dar el nici n-a vrut să audă și a fugit repede la Sfatul Islamic ca să mă pîrască. Sfatul Islamic al Statului Islamic e organismul care se asigură de respectarea legii Sharia la noi în tabără. Sîntem doar o facțiune mică din întreaga organizație, dar funcționăm autonom și pe aceleași principii, ca o gherilă.

Cercul bătrînilor SISI a fost de aceeași părere cu bătrînul care m-a dat în rît: nu e voie sub nici o formă, conform legii străbune, să-ți tai barba. Nici măcar un fir, chiar dacă e despicat și urît. Nu-i voie nici măcar să-l smulgi cu mîna cînd vezi că e cărunt sau mai lung decît celelalte. Ridicol, nu? Dar lasă că ajung eu în conducere și atunci să vezi schimbări.

Pedeapsa lor, mai mult una simbolică decît orice, a fost să stau o zi fără mîncare și să mă rog la Allah pentru iertare. Așa că azi o să stau în cort și o să meditez la toate cărările anevoiase ale vieții pe care le-am parcurs ca să ajung în punctul acesta. Norocul meu că am un pachet de biscuiți Oreo ascuns sub saltea. L-am furat din sacoșa unui prizonier cînd nu era nimeni atent. Apropo, jurnalule, știi cum se mănîncă un Oreo? Se mănîncă exact ca orice alt biscuite.

Trebuie să închei acum, că sînt verificat din oră în oră și nu pot să-i las să mă găsească scriind, trebuie să dau impresia că mă rog și mă căiesc. Hai, pace ție!


Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3 //  //  Ziua 5

-----

October 5, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 3

N-a fost o farsă, cineva chiar mi-a furat bocancii. Nu-mi vine să cred! Acum sînt nevoit să fac jihad în sandale, ca un copil sau ca o femeie. Și pun pariu că o să mă ardă soarele și o să mi se ducă pielea de pe degetele de la picioare. Nu știu cît de mult voi mai putea suporta umilința asta usturătoare.

Îmi vine uneori să-mi Allahu-ak-bag picioarele, așa pîrlite de soare cum sigur vor fi în curînd, în tot războiul lor sfînt și să mă apuc de sculptat sau ceva. Întotdeauna mi-a plăcut să lucrez cu mîinile, fie că-i vorba de muls capre, crescut cannabis sau torturat jurnaliști britanici. Și numai să restorez statuile alea pe care le-am distrus cu colegii cînd am vizitat templele antice și ar fi destul ca să-mi asigur un trai decent.

Sînt cel mai jalnic jihadist, jur! Îți vine să crezi, jurnalule, că de trei ani încoace sînt un nenorocit de asistent de mitralier? Nu tu o promoție, nu tu o mărire de salariu, nu tu un mersi pentru efortul depus! Car lăzi de muniție toată ziua, de-mi sare turbanul din cap de oftică cînd văd în ce manieră dizgrațioasă mi se irosesc talentele.

Am și eu planuri mărețe, am potențial, am idei de atentate cu sute, poate chiar mii de victime, dar mă ascultă cineva? Nici gînd! Fiecare își vede de burka mă-sii și are grijă doar de interesul personal. Îi doare-n cot de misiunea companiei sau de viziunea pe termen lung a factorilor de conducere, fiecare trage în civili pentru el, nu pentru binele comun. Mai construiește Iisus califat în condițiile astea! Halal carieră mi-am ales și eu!

În zilelele în care avem filmări nu fac decît să stau ca pămpălăul în fundal cu mitraliera-n brațe, ca o recuzită umană, în timp un amărît de european imploră să fie răscumpărat. Nici nu se vede că sînt eu acolo; ar putea fi oricine. De multe ori nici nu apar în clip, că trebuie să am grijă de lumini sau să fiu atent să nu se descarce bateria camerei de filmat. Muncă de necalificat, ce mai.

Nu zic, e important și aspectul tehnic, dar simt din toată inima că aș putea fi mult mai folositor în altă parte. Middle management, de exemplu. Nu vreau să mă laud, dar sînt singurul care am observat că Osman Al Batros, un jihadist tînăr care a ajuns șef de pluton doar pentru că unchiul lui a apărut pe celebra listă a FBI-ului cu cei mai căutați teroriști, și-a pus pe Instagram o poză în care divulga locația noastră seceretă. Nu doar pentru că în poză se vedeau munții din spate și serviciile secrete străine ar fi putut intui poziția noastră printr-un soft specializat, dar și pentru că prostul apăsase din greșeală butonul de “Add location”.

Evident că n-a pățit nimic, porcul, că i-am descoperit gafa destul de repede și i-am zis să șteargă poza. Ba mai mult, ca să fie insulta completă, nici nu mi-a fost răsplătită vigilența și nici nu mi s-a recunoscut meritul de a fi prevenit o posibilă catastrofă, asta pentru că, teoretic, n-ar fi trebuit să fiu pe Instagram în timpul serviciului. Ăștia, cu gîndirea lor de ev mediu (spre mediocru), habar n-au că social media poate fi folosită în scop lucrativ.

De parcă mai contează că sînt sau nu atent în timp ce păzesc tabăra... Dronele inamice ar putea să ne spulbere de la distanțe de kilometri dacă ar ști unde ne ascundem. Uneori îmi doresc ca vreun păgîn să ne arunce pe toți în aer cu un singur click, asta doar să nu-i mai aud pe ai mei povestind despre cum au participat toți (indirect, evident) la atentatul din 11 septembrie. O să scriu altă dată despre asta, acum trebuie să merg să sap încă o groapă în care să ne facem nevoile. Incredibil cît de repede reușim să le umplem chiar și acum, cînd primim mai puțin de mîncare!

Pe curînd, pa!

Ziua 1  //  Ziua 2  // //  Ziua 4 

-----

Materie primă pentru coșmaruri

Noaptea trecută am visat foarte urît. Dimineață m-am trezit teribil de tulburat, senzație care a rămas cu mine mult după ce m-am spălat cu apă rece pe ochi și m-am privit lung în oglindă, așa cum am văzut în filme că se face. De obicei trec repede peste un coșmar, trezia aducînd cu ea o foarte suportabilă ușurătate a ființei. Acum a fost diferit, pentru că spaima visului urît refuza să se spulbere. Se făcea că tocmai intrasem la Drept. Eram îmbrăcat frumos, presupun, pentru că nu țin minte decît pantofii lucioși pe care-i aveam în picioare. În timp ce-mi căutam orarul prin clădirea facultății (foarte frumoasă, apropo, era peste drum de un parc acvatic tip Bamboo), m-a copleșit un sentiment de "Și acum ce faci?". Brusc, nu mai voiam să mai studiez Dreptul, ba chiar mă panicam pe motiv că era mult de învățat și eu nu mai aveam nici o tragere de inimă în această direcție. Mă întrebam (în vis, desigur) dacă nu e prea tîrziu să aleg o facultate mai ușoară, mai utilă sau măcar mai distractivă; una care să-mi dezvolte creativitatea sau să-mi pună în valoare latura artistică. Aș fi dat chiar și la Litere. Eram blocat, prins în capcană, forțat să fac ceva ce nu mai voiam să fac. Încă mă frămîntau gîndurile astea cînd m-am trezit. Mi-a luat o vreme ca să mă conving (eu pe mine însumi) că totul e în regulă.

Nu știu de ce, visul ăsta mi s-a părut mai înfricoșător decît orice coșmar. Am mai visat eu monstruleți, vrăjitoare sau alieni care mă răpesc și mă sondează anal, dar dintre toate ăsta m-a îngrozit cel mai mult. Nici măcar visele cu coșciuge răsărite din pămînt pe care le aveam după ce am văzut Poltergeist, originalul, nu au lăsat o impresie atît de puternică asupra mea. Deși, acum că am văzut știrea asta, e posibil ca ele să se întoarcă și să se bată pentru titlu.

În Carolina de Sud, inundațiile au scos la suprafață mai multe sicrie. Poate că erau îngropate la adîncime mică, poate că erau făcute din lemn de plută sau poate că posesorii lor erau extrem de balonați, habar n-am. Cert e că în ziua de duminică, 4 octombrie,  o gașcă de copîrșee s-au plimbat cu viitura prin orașele americii, ca niște canoe de coșmar.

Nu mă liniștește cu nimic faptul că stau la etajul 4, la bloc, într-o zonă ferită de uragane care are enormul avantaj de a nu fi în America. Acum că am văzut că grozăvia asta se poate întîmpla, că viitura îți poate aduce oricînd la fereastră un străbunic mort de zeci de ani, o să dorm al dracului de greu. Chiar dacă știu că la noi morții se dezgroapă doar de sătenii care vor să-i înjunghie în inimă ca să se asigure că nu se întorc ca strigoi.

Și pun pariu că de acum încolo n-o să mă mai pot bucura de ploaie.

-----

October 4, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 2

Bună dimineața, jurnalule!

Cum ai dormit? Sper că bine, că eu n-am putut închide un ochi. Colegii ăștia ai mei, frați întru jihad, chipurile, au făcut gălăgie toată noaptea, povestindu-și faptele de vitejie și spunîndu-și bancuri deosebit de porcoase (adică despre păgîni care mănîncă produse din porc).

S-au destrăbălat în jurul focului de tabără pînă la orele mici ale dimineții, mitraliind din cînd în cînd cerul pentru a doborî sateliții spioni ai americanilor, deși ni s-a spus foarte clar să nu risipim muniția, pentru că bugetul nu ne permite astfel de extravaganțe. Am impresia că au consumat și alcool.

Zvîrcolindu-mă în sacul de dormit, mi-am adus iar aminte de vorba bunicului, aia cu meseria care e centură de dinamită. Am scris și ieri despre ea. Cu toate că bunicul s-a stins, cuvintele lui ard în continuare la mine în suflet, alimentate de nostalgia unui trecut în care grija mea principală era să nu rătăcesc vreuna din caprele familiei. Le primiserăm în schimbul surorii mele, Amidala, pe care tata a dat-o unui jihadist din satul vecin după lungi negocieri și discuții prelungite de neîncrederea lui într-un bărbat care nu decapitase încă pe nimeni pînă la vîrsta de douăzeci de ani, astfel că cele paisprăzece capre – una pentru fiecare an al ei - aveau o valoare sentimentală pentru noi toți, pe lîngă cea evidentă.

Mă întreb, totuși, cît de multe trebuie să înduri de dragul unei centuri explozive? Stabilitatea profesională e esențială pentru un trai liniștit, știu asta, dar nu și atunci cînd de dragul unui simplu job ești nevoit să te sacrifici constant (și nu în sensul bun, jihadist).

Ni s-a explicat de către conducere că există o problemă cu lichiditățile și că salariile vor fi reduse drastic pentru o vreme. Am înțeles asta. Oricum, adevărata răsplată vine de la Allah, nu de la departamentul contabil. Ni s-a explicat că, din cauza acestei constrîngeri de ordin fiscal, vom fi nevoiți să lucrăm ore suplimentare și să folosim armamentul în cel mai econom stil posibil. Am înțeles și asta, deși mă gîndesc că decît să faci un jihad sărăcăcios mai bine nu faci nici unul. Însă mi-e greu să înțeleg de ce a trebuit să ni se reducă rația de mîncare. Pe burta goală nu poți nici să dormi, darămite să mai faci și altceva. Am ajuns să ne cotrobăim unul altuia prin lucruri în căutarea unui falafel uscat. Bunicului i-ar fi rușine să mă privească în ochi dacă ar mai trăi, sînt sigur de asta.

Sincer, mi-e greu să continui. Cînd am acceptat acest post am fost asigurat că vor exista destule oportunități de promovare. Pachetul de beneficii era cel puțin tentant: salariu fix, diurnă generoasă pentru deplasări, bonus pentru orice target bombardat, certitudinea că îndeplinești voia lui Allah și, pe deasupra, posibilitatea de a-i viola pe cei la a căror răpire ai contribuit. Eram proaspăt intrat pe piața muncii și oferta lor mi s-a părut incredibilă.

Mi s-a spus, tot atunci, că pe măsură ce superiorii își îndeplinesc menirea și se duc să-l slujească direct pe Profet, se eliberează posturi de conducere, posturi care vor fi ocupate de cei mai implicați și mai eficienți dintre angajați. Așa fac aștia: te țin în șah pe un post de rahat cu promisiunea unui viitor mai bun. Dar mai degrabă vezi o cămila trecînd prin inelul de la grenadă decît un angajat conștiincios care să fie promovat pe merit. Așa-i în orice corporație: se cheltuie mai mult pe PR decît pe angajatul de rînd, că e mai important ce se vede de afară decît felul în care îți tratezi oamenii.

Singurii care avansează pe scara ierarhică sînt cei cu pile. Trebuie să cunoști oamenii potriviți – sau să fii căsătorit cu cel puțin una din verișoarele lor - ca să fii ales să folosești lansatorul de rachete, să pui la cale un antentat cu bombă sau să conduci toyotele trupelor de opresiune. E paradoxal că folosim tocmai produsele civilizației occidentale (SUV-uri, mitraliere, camere de filmat, telefoane cu GPS) pentru a lupta împotriva civilizației occidentale.

Copac peste oază în deșert, azi dimineață, după ce s-a încheiat tărăboiul și am reușit și eu să adorm cîteva minute, cineva mi-a furat bocancii. Cum să faci așa ceva? Cum să furi o pereche de încălțări mărimea 44 în condițiile în care știu sigur că nimeni din această tabără nu poartă 44 la picior. Cum să ignori cu atîta nerușinare bunul simț? Cum să-i faci asta unui camarad, unui frate care ți-a fost mereu aproape atunci cînd a trebuit să bagi spaima în infideli și să promovezi virtuțile islamului? Cum?

Acum stau pitit în cort ca Osama în peștera lui și aștept. Să ce? Să mi-i aducă cineva înapoi? Să pună alții, mai jerpeliți, în locul lor? Habar n-am. Ar fi inutil să raportez asta superiorilor, pentru că-i foarte posibil ca unul dintre ei să fi făcut asta, deci n-aș rezolva nimic. Asta e, mai aștept. Încă sper ca totul să fie o farsă.

Urează-mi Allahu-ak-baftă, jurnalule! Sper că data viitoare o să-ți dau vești mai bune.

Ziua 1 // //  Ziua 3

-----

October 2, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 1

Dintre toate motivele pentru care să te apuci să-ți așterni gîndurile într-un jurnal, al meu e cel mai simplu: n-am cu cine vorbi. Nu există nici o persoană în care să am încredere destulă pentru a-mi exprima cele mai profunde sentimente, speranțe sau opinii legate de situația în care mă aflu acum. Pe scurt: am o slujbă de rahat. De fapt, nu jobul e de rahat, oamenii cu care lucrez fac jobul să fie de rahat. Toți, pînă la ultimul, sînt niște rable de oameni, Volkswageni umani, plini de ei și plini de aere mizere. 

Activînd într-un mediu atît de toxic din punct de vedere emoțional, unul care nu te încurajează deloc să te dezvolți pe plan uman, darămite pe cel profesional, am ajuns să fiu unul dintre cei mai jalnici jihadiști pe care îi cunosc. Mai rău și decît bunicul, ajung imediat să îți povestesc și despre el.

Efectiv, n-am cui să mă plîng, pentru că oamenii cu care aș putea vorbi sînt chiar cei care îmi provoacă aceste tulburări sufletești. Sînt înconjurat de incompetenți și rău-voitori. Aș vrea să mă descarc cumva de aceste frustrări care-mi zdruncină pacea, dar singurul mod în care pot s-o fac e în scris, într-un jurnal. Inițial, am vrut să-i spun “Jurnalul unui jihadist jalnic”, dar am înțeles că aliterația ca figură de stil e groaznic de învechită, așa că am renunțat la o treime din j-uri.

Meseria e centură de dinamită, așa am fost învățat încă de mic, din vremea în care nu știam să-mi leg singur turbanul și habar nu aveam la ce folosesc virginele pe care le promite Allah celor ce se sacrifică în numele Său. Nu cred că eram mai înalt decît o mitralieră cînd l-am auzit prima dată pe bunicul rostind grav aceste cuvinte. O spunea ca pe o bincuvîntare de fiecare dată cînd mă trimitea cu caprele pe dealurile stîncoase din jurul satului. Animalele alea blestemate erau atît de greu de dirijat încît uneori aveam impresia că ele mă scot pe mine la păscut, nu eu pe ele. Soarele le încingea sîngele, alungîndu-le astîmpărul și e foarte probabil că tot el le evapora și laptele, pentru că produceau puțin, doar cît să ne amețească senzația de foame și nimic în plus. Uneori nici atît.

Vorba asta cu meseria centură de dinamită era printre puținele învățăminte pe care bunicul insista să mi le asum. Avea unele idei pe care ținea să le fac parte din mine și din educația mea, astfel încît, crescînd mare, să știu să-mi îndeplinesc corect rolul de bărbat și să-mi ocup apoi locul de veci în împărăția cerurilor. Era evident că, în viziunea lui, cel mai nobil lucru pe care-l puteam face era să mă angajez să continui Războiul Sfînt împotriva tuturor păgînilor care ne amenințau stilul de viață prin simpla lor existență sau prin faptul că erau diferiți.

Dinamita e opțională, desigur, e doar o figură de stil. De fapt, zicala bunicului acoperă o gamă largă de morți și/sau sinucideri ritualice. Foarte tîrziu am înțeles ce încerca bunicul să facă cu adevărat, pentru că abia de curînd am realizat cît de crucial (scuzați expresia, moarte infidelilor!) e să ai un job stabil, pe care să te poți baza.

Pe dealurile prăfuite ce ne înconjurau casa nu creștea mai nimic, cred că bunicul mă trimitea de acasă mai mult ca să scape de mine, să rămînă singur în supărarea lui și să sufere în tăcere. Tata și frații mai mari erau ocupați toată ziua, chiar și în weekend, cu jihadul, deci nu aveau timp să se ocupe de mine. Mama era doar o umbră care ținea casa în ordine și făcea mîncare. Cîteodată o auzeam vorbind singură. Erau șoapte pe care vîntul cald mi le aducea la ureche numai după ce le dezbrăca de orice sens, deci nu știu cu cine sau despre ce discuta. Nici n-am avut curaj s-o întreb.

Cînd vorbea, bunicul Hassan o făcea încet, măsurîndu-și atent cuvintele, care îi ieșeau zdrelite și obosite din pieptul ruinat. Eram printre puținii care aveau răbdare să-l asculte și să încerce să pună cap la cap frînturile de sunete stricate pe care abia le scotea din el. Nici nu aveam nimic mai bun de făcut. Toți ceilalți din familie îl ignorau complet, chiar și atunci cînd își aduceau aminte să-i mai aducă cîte un ceai sau resturile unui kebab. Adusese rușine familiei, așa că îl serveau fără să-l privească în ochi, ca pe un cîine. De multe ori îl ocoleau cu totul.

Se accidentase teribil în timpul unui atentat sinucigaș, cu mai bine de cincisprezece de ani în urmă, cînd își montase explozibilul peste o vestă antiglonț, în loc să folosească una normală. Allah l-a pedepsit atunci pentru neatenția lui și l-a lăsat în viață, să se uște încet în căldura dogoritoare a afganului. Familia îl pedepsea în continuare, în fiecare zi, prin manifestări de nepăsare și dispreț mut.

S-au dus pe apa sabatului săptămîni întregi de pregătire și antrenament doar pentru că Hassan n-a avut băgarea de seamă să verifice dacă vesta era una anti-glonț sau una simplă, pescărească. Foloseau veste de pescuit pentru că buzunarele lor erau perfecte pentru depozitat explozibili, declanșatoare, ceasuri și bile de rulment pentru un efect devastator maxim. Poate că dacă ar fi pus mîna o vestă anti-glonț de tip vechi și-ar fi dat seama, că acelea erau mai grele și decît cuvîntul Profetului, dar el alesese una nouă, de kevlar, ușoară ca o burkă în bătaia vîntului. Nenorociții de occidentali erau de vină, cu avansurile lor tehnologice cu tot!

Hassan a trimis atunci la Allah o gașcă de turiști străini. Intenția a fost una bună, dar rezultatul n-a fost deloc apreciat de colegii lui pe motiv că-i eșuase sinuciderea. Un atentat sinucigaș fără sinucidere e ca o cămilă cu o singură cocoașă, adică un dromader, deci cu totul altceva. Și-a distrus atunci mare parte din față, bărbie și gît. Și-a ars părul, brațele și și-a pierdut un testicul. Dar cel mai mult și mai mult i-a fost afectat orgoliul. Și-a risipit atunci orice urmă de credibilitate, devenind inutil și trist. Singura lui consolare era că cicatricile care-i brăzdau chipul vor servi drept avertisment celor neimplicați cu tot sufletul în meseria lor, fie că era una de înclinație jihadistă sau nu.

Avertismentul și pușca! Am ajuns mai rău ca el, dar despre asta va trebui să scriu altă dată, că acum trebuie să mă duc să spăl mașina-capcană înainte să plece în misiune. Cică trebuie curățată interior-exterior. De parcă ar mai conta cum arată o mașină care urmează să fie auncată în aer! Ăstora din conducere nu le pasă decît de aparențe.

Hai, Allahu-ak-baftă și mai vorbim și altă dată!

Ziua 2  //

-----

October 1, 2015

Citatele motivaționale - noul opiu al maselor

Preludiul unei vome se ridică inevitabil din stomac, urcînd timid pe gît în sus și pleoștindu-se alene într-o baltă de salivă rece, care-mi umple gura, de fiecare dată cînd dau peste vreun citat inspirat-motivațional poptămașist, teotrandafirist sau mangorecordist trîntit pe pereții celebrei rețele de socializare.

Reacția negativă la aceste concentrări de platitudini fîsîite este mai mult una spirituală decît fizică. Voma de care vorbeam mai devreme țîșnește direct din suflet, regurgitația metaforică avînd scopul de a curăța organismul de intoxicația banalului agresiv. Indiscutabil, cuvintele pline de har inspirațional înșirate inestetic pe o poză sufocată în emoticoane sînt la fel de inutile ca postările despre dreptul la intimitate. Să blamezi invazia intimității pe Facebook e similar cu a blama lipsa de libertate în pușcărie; nu faci decît să atragi atenția asupra faptului că nu știi nimic despre nimic, dar știi (prost) că ai oarece drepturi. 

În mod absolut explicabil, mediocritățiile motivaționale sînt extrem de răspîndite. Sînt deșeuri care poluează spațiul virtual (alături de bancuri, știri alarmiste apărute pe site-uri fantomă și selfie-uri făcute în privată). Aceste cîrje psihice pe care oamenii își sprijină fragilitatea emoțională sînt perfect justificabile într-o țară care-i mereu codașă în topurile fericirii, libertății, calității vieții sau prosperității.


John Wayne are dreptate doar parțial. Viața e mai grea cînd ești prost, dar e mai grea pentru ceilalți, nu pentru tine. Personal, n-am văzut oameni mai împăcați și mai liniștiți decît proștii. Ei n-au dubii, doar certitudini, ei n-au crize existențiale pentru că ei știu tot despre tot și au încredere în Dumnezeu că totul face parte dintr-un plan divin, chiar și părțile nașpa. Îi invidiez pe oamenii proști.

Așa cum Jokerul deplîngea calitatea slabă a infractorilor din Gotham, așa și eu deplîng calitatea execrabilă a citatelor de pe Facebook. Fie ele motivaționale sau de altă natură. Nu m-ar deranja deloc dacă ar fi mai interesante, mai intelectuale sau mai originale. Găsești vorbe mai frumoase la tot pasul, asta dacă te poți urni să faci mai mult decît să scrolezi plictisit pe un ercan de sticlă.

De exemplu, într-un documentar pe care l-am văzut recent, Particle Fever parcă se numea, un fizician a spus două dintre cele mai frumoase fraze pe care le-am auzit vreodată. Savas Dimopoulos, vorbind despre faptul că măsurătorile făcute de acceleratorul de particule aveau potențialul să le infirme unora cercetările la care au lucrat zeci de ani, a spus:

Jumping from failure to failure with undiminished enthusiasm is the big secret to success.

Apoi, povestind cu un alt fizician despre cum e să lucrezi degeaba timp îndelungat la o teorie pe care ți-o poate contrazice foarte ușor un experiment, o teorie care n-are nici o utilitate practică în afara faptului că ar putea ajuta la înțelegerea universului, a mai spus:

The things that are the least important for our survival are the very things that make us human.

Mie mi-a plăcut că le-a spus natural, zîmbind și sorbind dintr-o cafea pe care s-a căznit să și-o facă singur, dacă bine țin minte. Nu-s un apogeu al elocvenței vorbele lui și nu-s nici extraordinar de originale, dar sînt desăvîrșite grație contextului în care au fost rostite. Punerea în funcțiune a acceleratorului din Geneva a dat peste cap multe destine de fizicieni și oameni de știință. 

Și asta e problema cu majoritatea citatelor: sînt lipsite de context. Scoase din text, pierd din tărie. Vorbesc aici de cele bune, care sînt extrase din opere a căror valoare a fost confirmată, asta deoarece citatele motivaționale nu pot avea alt context decît o bîrfă între două pițipoane bătrîne într-un salon de manichiură.
-----