November 26, 2015

Visez la un viitor în care ninsorile să fie luate prin surprindere de autorități

Visez la un viitor în care primii fulgi de zăpadă, coborînd haotic din ceruri ca după o cafteală cu perne între serafimi și heruvimi, să fie luați prin surprindere de autoritățile locale și de nivelul lor desăvîrșit de pregătire.

Visez la un viitor în care stocurile de materiale antiderapante și starea impecabilă a mașinilor de deszăpezire să descurajeze cristalele de gheață din a se organiza în straturi încă din momentul în care ating asfaltul cu modelele lor unice și irepetabile.

Visez la un viitor în care fulgul de nea să-și pună la îndoială sensul propriei existențe în momentul în care observă de sus cît de bine s-au echipat autoritățile pentru venirea iernii. Vreau să-l văd cum disperă, cum țipă mut și cum îi îngheață lacrimile pe obraji văzînd că n-are nici o șansă de a supraviețui mai mult de cîteva minute dacă se așterne pe una din străzile orașului. Vreau să-l văd cum scuipă blesteme către consiliile locale și județene care i-au scurtat atît de nemilos speranța de viață și l-au condamnat să facă parte din mocirlia aia insalubră de margine de drum. Vreau să-l văd cum se roagă agitat la divinitate și la roza vînturilor să cadă undeva pe un acoperiș, într-o curte, într-un parc sau pe-un deal, unde să stea liniștit o vreme cît mai îndelungată, eventual să fie compactat sub formă de bulgăr, om de zăpadă sau penis de zăpadă. Vreau ca nivelul de pregătire al autorităților să-i sădească în suflet o spaimă similară celei pe care o resimte zăpada cînd cinvea își scrie cu pipi numele pe ea.

Visez la un viitor în care fulgul de nea simte gustul sării în gură și lama utilajului pe spinare cu mult înainte de a părăsi confortul răcoros al plafonului de nori, asta pentru că cei de jos au anticipat ninsorile cu multe zile înainte și s-au rînduit corespunzător.

Visez la un viitor în care pot să dorm liniștit, știind că există oameni harnici și pricepuți care nu lasă drumurile țării și zăpada să se împrietenească și să formeze o relație de lungă durată. Maxim o aventură de-o noapte.

Visez la un viitor care seamănă cu prezentul din poza asta, găsită aici
-----

November 25, 2015

Mihai Seplecan nu și-a falsificat diploma

Mihai Seplecan, șeful Consiliului Județean Cluj, e un tip care tot timpul pare mirat de ceea ce se întîmplă în jurul lui. Are mereu o căutătură curioasă, de parcă nu mai ține minte unde și-a legat bicicleta și nu știe cu ce-o să ajungă acasă. Simpatic, afișîndu-și sincer ignoranța și perfect conștient de propriile neajunsuri, pare genul de om care-i mîndru de condiția lui modestă, de diletant bucuros să fie băgat puțin în seamă. De aceea cred eu că acuzațiile de falsificare a diplomei de la Spiru Haret sînt fabulații regizate de heitări.

Asta deoarece, după cum am spus și pe Facebook, să minți despre diploma de la Spiru Haret e ca și cum ți-ai falsifica un pașaport de Somalia. E ca și cum ai da buzna într-o cofetărie și ai fura o singură savarină.

Să alegi să ai un fals de la Spiru Haret, în condițiile în care ți-ai putea fotoșopa orice diplomă, chiar și una de la Hogwarts, e ca și cum ai intra prin efracție în Luvru doar să-i furi sandwichul paznicului de noapte. E ca și cum te-ai duce în safari în Africa doar să vînezi șobolani. E ca și cum la un open bar ți-ai comanda o apă plată. Una la temperatura camerei. 

Nici un infractor decent nu s-ar înjosi într-atît încît să falsifice bilete de autobuz. Spre deosebire de diplomele de la Spiru Haret, biletele de autobuz chiar te ajută să ajungi undeva. De aceea mi se pare că să falsifici diplome la S.H. e ca și cum ai viola o babă. Dacă ești în putere și poți viola orice, de ce să violezi o băbăciune? Dacă ești încrezător pe viitorul tău și vrei să minți în CV, de ce să țintești atît de jos? N-are nici o logică.

E ca și cum ai prinde peștișorul de aur și, ca dorințe, i-ai cere trei beri. Dar nu orice fel de beri, ci beri Noroc. La PET. E ca și cum ai avea un avion privat și ai călători cu el doar între Bîrlad și Caracal. E ca și cum ai fi Superman și ți-ai folosi puterile doar ca să bați covoare. 

E ridicol, asta vreau să zic. E absurd, deci nu poate fi adevărat.

Mihai Seplecan avînd dubii, poză via ziaredecluj.ro
-----

November 18, 2015

Sîntem, pînă la urmă, niște optimiști

Mi se pare incredibil că unii oameni preferă să stea la coadă cînd pot la fel de bine să nu stea la coadă. De exemplu, în loc să stea înșirați ca pingunii și să cerșească bani de la un bancomat, pot alege să plătească cu cardul, după care să constate că oamenilor de la magazin nu le merge POS-ul și că trebuie să facă mai multe drumuri pentru o banalitate care durează de obicei 20 de secunde. Asta deoarece primul bancomat la care merg e stricat, la al doilea e coadă și mai mare decît la cel pe care l-au ignorat la început și, într-un final, cînd se întorc cu bani cash la magazin află cu surprindere că cei de acolo nu au să dea rest de la o bancnotă de 200 de lei.

Eu așa am făcut și așa voi face în continuare, pentru că-s un visător care vrea să trăiască într-un viitor în care plata contactless va funcționa pînă și în tîrgurile de vechituri de la marginea drumului.

La fel ca mine sînt mulți alții. Dau un singur exemplu, să fie de sămînță: șoferii din șirul de cel puțin opt mașini care așteptau cuminți să intre într-o parcare cu plată al cărei panou de la intrare afișa prin leduri roșii mesajul OCUPAT. Asta înseamnă să fii optimist, să aștepți răbdător să ți se elibereze un loc în care să-ți lași modul de transport, pentru că orașul e atît de sărac în parcări și atît de sufocat de mașini că orice petic liber de iarbă sau asfalt din centru e mai disputat decît Fîșia Gaza. Frumos!

poză artistică aleasă în scop ilustrativ, luată de aici
-----

November 17, 2015

Vadim se răsucește în mormînt ca un kürtőskalács

Dacă ați simțit în ultimele zile pămîntul vibrînd sub picioare, dacă v-ați uitat întrebător pe geamul apartamentului să vedeți dacă se lucrează cu picamăre în zonă, dacă v-ați surprins candelabrul legănîndu-se ca-n urma unui mic seism, dacă ați detectat o vibrație specială în aer, una care nu are nimic de-a face noul suflu pe care l-a dat politicii guvernul de tehnocrați al lui Cioloș, înseamnă că l-ați simțit și voi pe maestrul Corneliu Vadim Tudor răsucindu-se în mormînt.

De două zile încoace, de cînd a auzit că ministrul propus al Agriculturii, Achim Irimescu, vrea să înregistreze kürtőskalácsul ca produs tradițional romînesc cu indicație geografică protejată în Uniunea Europeană, tribunul nu mai are odihnă eternă și pace. Se răcucește în coșciug ca un colac secuiesc ce se coace deasupra jăratecului și crapă de ciudă că nu mai poate să intre în direct la Capatos să-și spună oful în stilul lui caracteristic.

Supărarea lui e de înțeles. Înregistrarea kürtőskalácsului ca produs tradțional romînesc ar înseamna o recunoaștere implicită a Ținutului Secuiesc ca teritoriu romînesc, adică exact acea recunoaștere a unei minorități împotriva căreia napoleonicul politician a luptat cu spume la gură pînă la ultima lui suflare poetică.

Intelectual subtil, Vadim înțelege(a) cel mai bine importanța nuanței, fiind un adept energic al securismului și un aprig combatant al secuismului. Kürtőskalácsul n-are voie să fie cunoscut în lume ca produs romînesc, întrucît conține trei litere pe care un romîn cinstit nu le-a folosit niciodată în scriere. Umlautul e importat de la străini, la fel ca Halloweenul. Huo! 

Mai mult, în opinia sa de patriot care a luat lecții de diplomație direct de la Sauron, Ținutul Secuiesc nu e un loc adevărat, e închipuit, ca și Narnia, Tatooine sau Middle-earth. Există multe alte produse tradiționale romînești care ar trebui înregistrate înaintea kürtőskalácsului, cum ar fi sarmalele, pleșcavița, pachețelele de primăvară, pizza rustica, șaorma cu de toate, covrigul cu iaurt sau cartofii prăjiți cu cașcaval răzuit și ouă ochiuri.   

-----

November 14, 2015

Proști cu pistoale

Religia nu omoară oameni. Oamenii omoară oameni.

Mi se pare atît de simplu. Proști cu pistoale ucid fără milă, din diverse motive, principalul motiv fiind faptul că sînt foarte proști. Oamenii care nu-s proști au empatie, înțelegere, toleranță, iubire și dorința de-a trăi fericiți într-o lume liberă. Oamenii proști au pistoale. Și dușmani. Și credința de nezdruncinat că au exclusivitate asupra adevărului absolut.

În 2015, deocamdată, au existat 52 de atacuri armate asupra școlilor din SUA. 30 de oameni au murit și 53 au fost răniți de proști cu pistoale. Bill Maher zicea într-o emisiune de-a lui că e din cauza frustrării sexuale. E posibil. Sigur a existat o frustrare de un fel sau altul, dar principalul combustibil al frustrării, părerea mea, e prostia. Oamenii deștepți au și ei frustrări, dar și le exorcizează în moduri care îi afectează doar pe ei. Din nou, e părerea mea și e supersimplificată, pentru că nu-s în stare de raționamente complexe în momentele astea.

Prostia poate fi naturală, întreținută prin îndoctrinare extremistă, sau poate fi clinică. Breivik, monstrul care a ucis aproape 80 de oameni, majoritatea adolescenți, în Oslo și pe insula Utoya, în 2011, le avea pe amîndouă. Extremismul lui de dreapta s-a combinat perfect cu schizofrenia paranoidă, astfel că islamofobia lui s-a manifestat cu o violență incredibilă (prostul povestea mîndru că unii dintre copii se prefăceau morți, dar el știa că mint și se ducea și îi împușca).

În clubul Colectiv au murit tineri masteranzi, arhitecți, fotografi și artiști doar pentru că niște sculer-matrițeri proști au ajuns în poziții de conducere și și-au răspîndit veninul prin amatorism și nepăsare. Silvicultorii cu opt clase ajunși parlamentari și ceilalți dobitoci care și-au luat bacul pe pile la 30 de ani sînt la fel de periculoși la fel ca teroriștii, dar proștii ăștia produc distrugeri de vieți umane cu ștampile și șpăgi în loc de pistoale. Corupția ucide, da, dar nu la fel de mult ca prostia.

Prostia se autoîntreține. Prostia violentă dă naștere la alte tipuri de prostii. Nu trebuie decît să citești comentariile din urma unui astfel de eveniment și riști să îți pierzi încrederea în umanitate. Caricaturiștii din sediul Charlie Hebdo și-au cerut-o, zic comentatorii. Asta înseamnă că și oamenii din cafenele, sala de spectacole sau stadion și-au cerut-o și ei? Islamul e de vină, zic aceiași comentatori, asta deși teroriștii Statului Islamic au ucis de sute de ori mai mulți musulmani decît alți credincioși. Închidem granițele, propun comentatorii, asta deși refugiații fug de frica acelorași proști cu pistoale și vinovații sînt de fapt alții.

Nu știu care-i soluția, dar sînt sigur că nu religia e de vină. Toate religiile se bazează pe un singur principiu: Nu fi nașpa! Oamenii proști interpretează textele religioase ignorînd metafora, simbolul, esența, sensul figurat, distorsionînd mesajul și interpretîndu-l prin filtrul propriilor frustrări. Și sînt frustrați pentru că sînt proști. Pentru fiecare prost religios care își impune punctul de vedere cu pistolul există mii de credincioși care au ales să vadă partea plină a paharului cu aghiasmă. Din păcate, aceștia din urmă sînt mai puțin vizibili, spre deloc.

S-ar putea să mă înșel, că m-am apucat să scriu doar ca să-mi mai domolesc neliniștile și să încerc să înțeleg ceva din toată nebunia asta. E groaznic ce s-a întîmplat, că muiștii ăștia au băgat frica într-o lume întreagă și au mînjit cu căcatul lor idelogic unul dintre cele mai frumoase orașe din lume. Au pătat cu sînge această catedrală a culturii și dezvoltării umane care este Parisul. Au atentat nu asupra unor oameni, ci asupra unui stil de viață. Știu, sînt patetic.

Și mai știu și că oricît de greu ne-ar fi nu trebuie să ne permitem să fim și noi proști. Pentru că atunci nu sîntem cu nimic mai buni decît ei. Dacă ne îngăduim să fim proști, au cîștigat. Dacă ne retragem înfricoșați, au cîștigat. Dacă ne schimbăm noi, pentru că ei nu-s în stare să se adapteze, au cîștigat. Și asta e valabil oricine ar fi ei.
-----

November 13, 2015

Nebunia lui Salam, recunoscută oficial ca boală psihică, primește numele de "Salamonella"

În urma deciziei Colegiului Psihologilor din România de a cataloga în mod oficial Nebunia lui Salam drept boală psihică degenerativă, aceasta a primit un nume nou, mai puțin jignitor și mai mult științific, și va fi cunoscută de acum încolo drept Salamonella.

Comisia de Psihologie Clinică și Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor a urmărit cu ochi clinic, timp de doi ani, această manifestare manelistică cunoscută sub numele de Nebunia lui Salam în scopul a se convinge că întrunește toate calitățile necesare pentru a fi considerată o boală psihică.

Specimenul infestat cu acest teribil microb a fost observat în mediul lui natural, astfel că psihologii au trebuit să frecventeze cluburi, restaurante de la marginea orașului și foarte multe discoteci;  de asemenea, acestia au fost nevoiți să participe la o sumedenie de bairame, paranghelii, nunți făcute joia, zile de naștere de interlopi, ba chiar și la majoratul unei mame a doi copii.

Printre simptomele unei boli mintale mainstream, cum ar fi schizofrenia, se numără: anxietatea cronică, schimbările bruște de dispoziție, gîndirea haotică, impulsivitatea și un simț exagerat al propriei valori.

Pentru că Nebunia lui Salam / Salamonella întrunește toate aceste tulburări, ba mai mult, se caracterizează în special printr-o exacerbare ridicolă a propriei valori, pacientul avînd iluzia că valoarea lui îi afectează chiar și dușmanii (majoritatea închipuiți), psihologii au decis că aceasta poate fi încadrată ca boală psihică.

Gravitatea acestei boli constă în faptul că se poate transmite și prin contactul îndelungat cu o persoană infectată, nu doar pe cale ereditară. Printre celelalte efecte negative ale Salamonellei găsim:

  • transpirație abundentă, catalizată de vestimentația pe bază de supraelastic;
  • sprîncene confuze, rictus de hipopotam în extaz, rime forțate;
  • reverb, bîlbîială, lătrat la lună, agramatism agresiv;
  • erupții de euroi pe frunte, făcutul de dedicații în somn;
  • impresia că ești relevant din punct de vedere artistic;
  • dispariția simțului ridicolului;

Încă nu s-a stabilit în mod exact care este tratamentul optim împotriva Salamonellei, dar doctorii bănuiesc că meniținerea unui nivel al inteligenței peste cel specific moluștelor ar putea să înlăture din efectele acestei oribile afecțiuni psihice.

Pentru Salamonella, Florin a fost Pacientul Zero (zero din toate punctele de vedere)
-----

Jurnalul unui jihadist - Ziua 10

Maturitatea nu te izbește ca un val, retezîndu-ți picioarele și plimbîndu-te printre spume și alge, umplîndu-ți gura cu nisip sărat care-ți scrîșnește printre dinți, curentîndu-ți creierii; nu, maturitatea te învăluie pe nesimțite, ca o maree sau, ca să abuzez de-o altă metaforă, ca marginea unui cozonac ce se revarsă peste buzele metalice ale tăvii pe măsură ce se coace. E lentă, asta vreau să zic.

Maturizarea e un proces activ, îndelungat, ce constă în scurtarea intervalelor dintre momentele de nebunie iresponsabilă, de abandon ludic, de cruntă nepăsare cu care te-a obișnuit copilăria. Cel puțin așa mi se pare, pentru că eu nu m-am simțit matur decît o singură dată, atunci cînd am tras o beșină și mi-am dat seama că mirosea exact ca apartamentul bunicilor. A fost un moment trist, probabil pentru că era prima dată cînd conștientizam că îmbătrinirea e sinonimă cu degradarea. Dar, chiar și atunci, m-am simțit mai mult învechit decît matur.

Petreceam mult timp la bunici, ai mei fiind ocupați cu jihadul sau cu alte trebi despre care nu mă interesa să știu prea multe. Bunicul Hassan era încă întreg, vesel, jucăuș chiar. Încă nu-și aruncase în aer credibilitatea ratîndu-și atentatul sinucigaș. Pe atunci vorbea tare și răspicat, cu siguranța pe care ți-o dă o serie neîntreruptă de misiuni reușite în numele credinței și al Profetului. Uneori își făcea timp să joace cărți cu noi, chestie care ne bucura enorm, pentru că ne lăsa să cîștigăm într-un mod atît de subtil că nici nu ne dădeam seama că trișează.

E o nedreptate a sorții că îți cunoști bunicii doar ca oameni bătrîni, aproape terminați, cînd apartamentul le miroase a praf acrit și cînd resemnarea din vocea lor plutește ca un blestem peste masa din sufragerie la toate întîlnirile de familie la care ar trebui să sărbătoriți și să vă bucurați că sînteți împreună.

Să-ți cunoști bunicii gata îmbătrîniți e ca și cum unui film grozav i-ai vedea doar finalul. Bătrînețea, pe lîngă că-i o haină grea, e și o concluzie. Diferită pentru fiecare, dar în mare aceeași: e mai bine să fii tînăr. Asta e o constatare atît de evidentă și de stupidă că era inutil s-o mai trec pe foaie, dar am făcut-o, totuși, nu știu de ce, probabil pentru că tindem să ignorăm lucrurile evidente.

Cînd a observat că prietenii de vîrsta ei încep să se ducă la Allah, bunica a făcut tot ce i-a fost cu putință pentru a-și întîrzia momentul morții. Nu pentru că i-ar fi fost frică, ci pentru că dorea să petreacă cît mai mult timp alături de noi. Țin minte o vreme în care dorea neapărat să-și schimbe numele, în ciuda contestațiilor noastre, cei care o cunoscuserăm întotdeauna ca “buni Fariba”. Era un nume frumos, demn, tradițional, dar ea dorea din tot sufletul să o cheme Speranța, pentru că auzise undeva că speranța moare ultima. N-a avut noroc, pentru că a murit cu zile, zdrobită cu pietre în piață pentru adulterul pe care l-a comis atunci cînd a fost violată de trei soldați.

Imediat după asta, bunicul Hassan s-a oferit să-și îndeplinească misiunea finală întru gloria Islamului, misiune pe care a zbîrcit-o și a cărei consecință imediată a fost faptul că a trebuit să se mute cu noi, așa distrus cum era. Cred că mai mult decît rănile efective l-a durut faptul că n-a putut să se ducă la ea, să fie cu Fariba lui. Pot doar să presupun; după ce oamenii i-au ucis-o cu pietre și i-au aruncat-o undeva în deșert, într-o groapă nemarcată, n-a mai vorbit deloc despre ea. Nici noi.

Goliciunea apartamentului bunicilor era răscolitoare, pentru că vedeam în spațiile lui neocupate contururile mobilelor vechi. Ghiceam din ochi locul în care-mi întindeam salteaua și cotloanele prin care ne ascundeam, chiar dacă eram deja prea mari și, sincer vorbind, nu prea ai unde să te ascunzi într-un apartament cu două camere. A trebuit să îl eliberăm și să ardem tot, înainte să fie preluat de Statul Islamic drept pedeapsă pentru eșecul bunicului. Am reușit să salvăm niște poze vechi, alb-negru, pe care le am și acum ascunse într-un album, ca dovadă palpabilă că buncii au fost cîndva tineri.

Nu știu de ce mi-am adus acum aminte de toate astea. Posibil să mă sperie mai mult decît îmi îngădui să recunosc călătoria în care urmează să pornesc. E destul de rău că va trebui să fac jihad în Romînia, dar nici drumul pînă acolo nu-i tocmai o plimbare pe malul mării, deși exact așa începe – cu o plimbare pe malul mării.

Allah dă-mi tărie! Preferabil un shot de tequilla. Am gustat mai demult acest alcool în casa unor trădători cu înclinații occidentale și mi-a plăcut efectul pe care l-a avut asupra mea; a fost ca o îmbrățișare pe care am primit-o din interior. Nu cred că-l mîniezi pe Allah dacă pupi un păhărel din cînd în cînd; problema intervine atunci cînd abuzezi. Așa că poate voi încerca și alte băuturi amețitoare după ce ajung în Romînia și scap de riscul de a fi prins de unul din frații mai habotnici. Uneori, chiar și mie mi se pare că se exagerează cu jihadul ăsta!

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  Ziua 5  //  Ziua 6  //  Ziua 7  //  Ziua 8  //  Ziua 9  //  
-----

November 11, 2015

Filantropicul

Ion Țiriac e un tip aproape la fel de celebru ca mustața lui, acel monument închinat părului facial care arată ca o poartă de fotbal năpădită de iederă. În tinerețe, omul juca tenis și era bun la asta. Acum, însă, își petrece timpul fiind bogat, împușcînd mistreți într-un țarc împreună cu alți bogați, fiind dezamăgit de Simona Halep și rezolvînd de unul singur criza refugiaților.

După ce a fost incredibil de generos cu banii altora, propunînd ca fiecare romîn să renunțe la 50 de euro din salariu pentru a se strînge banii necesari unei primiri corespunzătoare a imigranților - cu blackjack și prostituate, presupun - penismanul s-a decis să fie generos, vorba cîntecului, pe banii lui și pe barba sa. Ok, nu pe barbă, că pe musteața aia maiestuoasă, dar înțelegeți voi.

captură de pe site-ul www.ziare.com
În calitatea (și caritatea) lui de cel mai bogat dintre romînieni, Țiri s-a apucat să construiască un patinoar, pentru că așa s-a gîndit el că poate să-i ajute pe nevoiași. Nu cu un spital, nu cu o școală, nu cu un azil de bătrîni, nu cu un centru de planning familial, nu cu o cantină a săracilor, nu cu o bibliotecă, nu cu un teatru, nu cu un adăpost pentru oamenii străzii, nu cu un adăpost pentru animale, nu.

Omul s-a apucat să construiască un patinoar și asta i se pare a fi o acțiune caritabilă (posesor mîndru al unei colecții de 300 de mașini, majoritatea de epocă, Țiriac își permite să reducă la minim contactul cu realitatea și să-și ignore complet simțul ridicolului). Dar asta nu e tot!


Unde intervine partea caritabilă? Conform spuselor bătrînului bilionar, patinoarul va fi donat statului romîn după primii 2 ani de funcționare, pentru a beneficia de el cluburile de juniori.

Adică îl donează după ce își amortizează investiția, sau cum?

Am înțeles, omul își face patinoar și centru sportiv de cinci stele și terenuri de tenis și multe altele. Patinoarul îl donează doar după ce face niște bani pe seama lui, iar restul investiției vrea s-o facă din fonduri europene. Care-i partea caritabilă? Că ajută niște juniori să se dea pe gheață? E foarte frumos din partea lui, dar e și foarte puțin, că vorbim de cel mai bogat om din țară.

Bănuiesc că omul nu vrea să fie generos, vrea doar să pară generos. Iar ca să pari generos nu trebuie să faci tot ce e omenește posibil, trebuie doar să faci tot ce e romînește posibil, adică foarte puțin.

Mistrețul cu colții de argint, variantă umană (poza e de aici)
PS: Informația asta apare pe unele site-uri (romaniatv.net, de exemplu) cu titlul: Ion Țiriac, GEST URIAȘ pentru România, ceea nu face decît să-mi confirme faptul că asta e un fel de campanie de PR pentru morsa mustăcioasă.
-----

November 10, 2015

Dumnezeu e leneș: 7 argumente divine

Neimplicarea Tatălui Ceresc în evenimentele ultimelor milenii are o justificare perfect valabilă: Tipul e leneș. Ipoteza poate părea șocantă la un prim contact cu ea, de aceea am considerat just să întăresc această presupunere personală cu 7 dovezi irefutabile privind indolența Creatorului Suprem:

1. Eu sînt făcut după chipul și asemănarea Lui. Dacă eu sînt leneș - și sînt - asta se datorează exclusiv faptului că și El e leneș. Logic!

2. Și-a trimis Fiul să se jertfească pentru păcatele oamenilor, ca și cînd El ar fi avut ceva mai bun de făcut.

3. L-a pus pe Noe să se spetească ca un nebun pentru a construi o arcă pe care să aibă loc cîte două exemplare din fiecare animal, toate astea pentru ca el să extermine viața de pe planetă din ceva amibiție de-a Lui. I-ar fi fost chiar atît de greu să-l lase pe Noe în pace, să distrugă întreaga planetă și s-o ia apoi de la capăt? Prima data a făcut-o în șase zile. A doua oară, beneficiind deja de experiență, ar fi isprăvit-o mult mai repede.

4. Putea să pună și El un gard, ceva în jurul Pomului Cunoașterii. Putea să-i avertizeze pe amărîții ăia despuiați că șarpele minte. Putea să insiste asupra efectelor negative ale consumului de măr. Dar n-a făcut-o, din lene. Faptul că Adam și Eva au mușcat din măr e mai mult un eșec al lui Dumnezeu decît al Omului, pentru că nu a știut să-și impună autoritatea.

5. Zece porunci e puțin. Nu poți baza o religie pe un set de reguli mai scurt decît instrucțiunile jocului Activity. Plus, n-a pomenit nimic despre pedofilie. În schimb, are vreo trei porunci despre cum El e cel mai tare.

6. Dumnezeu are pagină de Facebook, deci e clar că nu mai are timp să fie productiv. Parcă văd că-i atît de leneș că nici n-o să dea Share la articolul ăsta.

7. Putea să populeze Grădina Raiului cu mai multe cupluri, dacă tot s-a apucat de făcut oameni, ca să nu trebuiască să se reproducă ei între ei copiii lui Adam și Eva, ăia care au supraviețuit. De ce n-a făcut mai mulți? De lene.


-----

November 8, 2015

Jurnalul unui jihadist - Ziua 9

Mi-e greu să scriu. Mă ocolește coerența; mă copleșește un sentiment de irelevanță; mă bîntuite vidul existențial. Fiecare gură de aer mă inoportunează, fiecare bătaie a inimii îmi rănește sufletul, fiecare clipă ce trece își depune peste mine praful inutilității ei. Îmi simt capul fragmentat în zeci de emisfere izolate; trecutul mi-e destrămat într-o mie de cioburi mnemonice, ca un cer înstelat în care nu poți ghici nici o constelație, nici o zodie, nici un astru familiar. Singur pe îndepărtata planetă a propriei mele disperări, mă uit în sus și nu recunosc nimic.

Am pierdut contactul cu mine însumi; rătăcesc într-un eu necunoscut, lipsit de repere. Mi-e cu neputință să raționalizez ordinele care mi-au fost date. Un ambuteiaj de deznădejdi îmi blochează mintea și gîndurile mi-s răsfirate în direcții inutile, care nu fac nimic să mă ajute să îmi accept noua misiune. Refuz al realității, aș putea să-i spun, eludare a evidenței, ignorare a inevitabilului; toate aceste aliterații exprimă la fel de bine starea în care mă aflu de cînd am primit vestea că va trebui să fac jihad în Romînia.

De azi dimineață, de cînd am primit ordinul, nu mai sînt bun de nimic. Am încercat mai devreme să-mi aștern pe foaie nedumerirea, dorind să extrag din ea măcar o fărîmă de logică, dar n-am fost în stare decît să debitez bazaconii irelevante pentru situația de față, aforisme dezlînate precum:

- obezitatea nu e un defect fizic, e un defect de caracter; e o lipsă de voință ilustrată ironic printr-un surplus obscen; supraponderalitatea nu e naturală, cea mai bună dovadă în direcția asta e că nu există animale care să aibă probleme cu greutatea; hipopotamii sînt o excepție, la fel și balenele;

- Adele e supra-apreciată;

- nu există și nu poate exista echilibru în natură, deoarece eu pot conștientiza trecerea timpului, în vreme ce Timpul e absolut neinteresat de trecerea mea;

- nu-i adevărat că americanii au regizat aselenizarea în studiourile de la Hollywood; eu cred că au ajuns pe lună și că singurul motiv pentru care nu se grăbesc să se întoarcă acolo e că nu au găsit petrol sau gaze naturale;

- secretul unei vieți fericite e exact asta: un secret;

- românii sînt ca niște crocodili: rezistenți, neschimbați de milioane de ani, reci, egoiști, avînd o piele groasă și fiind relativ lipsiți de dușmani naturali; spun “relativ” pentru că așa cum singurul dușman al unui crocodil e un alt crocodil, singurul dușman al unui romîn e un alt romîn (de cele mai multe ori unul aflat într-o poziție de conducere, eventual un frate sau un vecin);

- papa Francisc e un bătrînel simpatic;

- omul care a inventat expresia “teatru de război” nu știa nimic nici despre teatru, nici despre război;

- “yoga” e doar un nume elegant dat statului degeaba;

Să faci jihad în Romînia e ca și cum ai arunca în aer o groapă de gunoi – chiar și în cazul în care voi avea succes, diferența va fi greu de sesizat; va trebui să fiu foarte creativ pentru a pune la punct un atentat mai distructiv decît cele pe care și le produc ei între ei, involuntar;

Îți trăiești toată viața în umbra reconfortantă unui ideal, convins că ești posesorul adevărului suprem; îți pui speranțe într-un viitor frumos și curat, te încrezi în voia lui Allah și îi urmezi învățămintele cu abandon neștirbit, numai ca să descoperi cu înfrigurare că lumea e compusă exclusiv din haos și că ordinea pe care ți-o închipuiai nu e altceva decît o serie de coincidențe fără sens sau scop. Allah dă cu zarul, joacă la ruletă și e all-in la poker, deși n-are în mînă decît o pereche de treiari!

N-am încotro! E misiunea care mi-a fost încredințată și va trebui s-o accept. Am început deja să-mi fac bagajele, să-mi cos buzunare speciale în haine – cică e plin de hoți pe acolo – și să mă pregătesc psihic pentru calvarul de a locui în țara lui “lasă că merge și-așa”. Nu știu ce înseamnă expresia asta cu mersul și-așa, dar informația era trecută în pagina de Wikipedia a țării așa că m-am gîndit că trebuie să fie un detaliu important, altfel nu s-ar fi pomenit.

Mîine voi afla detaliile călătoriei spre țara la care pînă și bulgarii se uită cu superioritate, urmînd să pornesc la drum imediat după ce mi se aprobă tăierea bărbii de către Sfatul Islamic. Avînd tenul măsliniu, părul negru și fruntea încruntată, mă voi integra perfect între ei, cel puțin din punctul de vedere al aspectului exterior. Cu mentalitatea e mai greu, că se pare că romînii nu au așa ceva.

Allahu ai milă de mine!

Ziua 1  //  Ziua 2  //  Ziua 3  //  Ziua 4  //  Ziua 5  //  Ziua 6  //  Ziua 7  //  Ziua 8  //  //  Ziua 10  //
-----

November 6, 2015

Cu ce atitudine trebuie să ieșim în stradă?

Ieșitul ăsta în stradă are un singur scop, să trimită un semnal tuturor, dar mai ales clasei politice, că nu mai merge așa, că ceva trebuie schimbat, îmbunătățit, că ceva trebuie reparat, readus la normal, optimizat. Schimbarea trebuie să pornească de la noi, ăștia care nu aruncăm gunoaie pe jos, uneori chiar lîngă pubelă, ăștia care stăm la cozi, deși cunoaștem pe cineva care ne-ar putea băga în față, ăstia care ne încăpățînăm să fim corecți și civilizați, ăștia care ne respectăm întotdeauna obligațiile, oricare ar fi ele, ăștia puțini.

Efectul de bulgăre a funcționat pînă acum, dar a fost un bulgăre de căcat, la care fiecare și-a adugat dejecțiile prin nepăsare, neimplicare, miserupism, corupție, furt și ignoranță, nu neapărat în ordinea asta. Se poate și invers. Vreau să cred că se poate!

Așa că atunci cînd ieșim în stradă, asta trebuie să le cerem politicienilor: să-și facă treaba! E atît de simplu. Să nu vină la noi să le dăm instrucțiuni, că dacă nu sînt în stare să întrețină singuri democrația e clar că nu au ce căuta în acel post. Prin tăcere, prin lozinci, prin fiecare acțiune a noastră, asta trebuie să le transmitem:

Fă-ți, dracului, treaba pentru care te-am angajat! Atît! Eu te-am pus acolo, eu te dau jos. E atît de simplu, politicianule! Lasă dracului consultațiile și descurcă-te singur, că nu pot să te țin de mînă la jobul tău, îmi ocupă al meu destul timp și nervi și efort. Vino cu idei proprii și dacă vezi că nu-s pe placul meu, vino cu altele. Inspiră-te de la alții, de la canadieni, de exemplu, în privința asta plagiatul e ok. 

Cum să-ți explic eu ca să înțelegi? Imaginează-ți că ești un pizzer. Tocmai mi-ai servit o pizză arsă, care-mi stă în gît și mă sufocă și-mi stoarce lacrimi de frustrare. Ce vrei acum? Să te ajut eu să faci alta, mai digerabilă? Păi, dacă ești atît de incompetent, ieși naibii afară din bucătărie și lasă pe altul care se pricepe! Asta trebuie să înțelegi: eu nu lucrez pentru tine, tu lucrezi pentru mine. Treci la lucru!

poza e luată din galeria celor de la Hotnews
-----

November 4, 2015

Un moment de românitate

În spatele blocului, unde locurile de parcare sînt numărate și aparțin exclusiv proprietarilor, o mașină roșie, aparținînd probabil cuiva care lucrează în banca de la parter, ocupa două locuri, lăfăindu-se comod în mijlocul lor. Sun la numărul lăsat pe bord, mîhnit că trebuie să-i deranjez pe oameni de la lucru. Îmi răspunde o voce de cucoană.

- Bună, îi zic, vă rog să veniți să mutați mașina ca să pot și eu parca.

Mai încet, vorbind cu o colegă:

- Andreea, ai pus tu mașina pe locul cuiva?

- Nu.

Răspunde cucoana, sictirită:

- Îmi pare rău, nu v-am ocupat eu locul de parcare.

- Știu, răspund, dar mașina e parcată pe două locuri. Vă rog s-o mutați ca să pot să încap și eu cu a mea.

Din nou, vorbește cu colega:

- Andreea, ai parcat tu mașina pe două locuri?

- Nu.

Cucoana sictirită revine:

- Îmi pare rău, n-am parcat greșit, deci nu am de ce să mut mașina.

Rămîn mut cîteva secunde, pentru că vorbise cu atîta încredere încît aveam senzația că greșisem eu cu ceva. Insist să vină să o mute, dar insist greu, că nu găsesc cuvinte care să-mi exprime incredulitatea. Într-un final, iese o doamnă. Vede că mașina e parcată aiurea, dar se regrupează rapid:

- Nu știu de ce ați sunat, mașina mea ar încăpea acolo.

- Mașina mea nu, zic eu, mirat că trebuie să subliniez evidentul, și anume că avem mașini diferite.

- Oricum, asta nu-i a mea, e a șefei.

Aha, deci ea e Andreea! N-am mai zis nimic, deja mă simțeam prost, ca și cum ar fi fost vina mea că n-am loc de mașina șefei ei, ca și cum eu aș fi fost cel nerezonabil, cel absurd, cel cu probleme de integrare.

nu era mașina asta, era alta. asta e o poză de pe internet
-----

November 3, 2015

Bostanul - leguma infernală

Umorul involuntar pe care îl poate genera un prost stîrnește invidie în orice umorist, comic sau scenarist. Nu există minte lucidă care să debiteze enormități amuzante mai bine decît un prostalău sincer. Tocmai de aceea, clipurile cu agramați se viralizează mai ușor decît orice scenetă isteață regizată de niște profesioniști. Mihai Bendeac poate confirma asta, pentru că a făcut sezoane întregi de emisiuni în care a imitat personaje cretine precum Florin de la Caransebeș sau perversul de pe Tîrgu-Ocna, în loc să producă ceva original.

Cînd am citit că părintele Savatie Baștovoi a spus că "Jocul de-a bostanii este un joc de-a moartea" m-a bufnit rîsul. Replica lui, așa scoasă din context cum e aici, e genială. În primul rînd pentru că e adevărată. Am cioplit zilele trecute o parte dintr-un bostan, pentru a-l pune la copt, și era să înfig cuțitul în mine de mai multe ori. Bostanul a încercat să mă omoare și nici măcar nu mă jucat cu el!

Sînt niște legume infernale, bostanii ăștia, tari ca lemnul și dulci ca păcatul. Dar sînt dulci numai după ce îi ții în cuptor, dovadă că numai flăcările iadului le scot la iveală adevăratele calități, precum unui demon.

Apoi, mi-a plăcut pentru că, oricît ar fi de adevărată, supoziția lui Savatie e și complet falsă. Singura legumă diabolică e broccoliul. Îți dai seama de asta privind aversiunea copiilor față de ea. Sufletele pure ale copiilor sesizează instant încărcătura satanică a acestui zarzavat malefic, de aceea refuză să-l mănînce.

După care, mi-am dat seama că ar putea exista un sîmbure de adevăr în spusele lui Savatie. Dar asta numai în interpretarea celor de la Sector 7, cei care au făcut materialul cu "Moartea în coajă", despre pericolul semințelor. Bostanul și floarea soarelui sînt satanele agriculturii.

Într-un final, am început să fac singur corelații și legături privind natura bostanului. Prima impresie ține de firea lui înșelătoare: arată exact ca un pepene, dar nu e un pepene. E cel mai rău lucru pe care îl poți face - să fii o legumă care vrea să pară fruct! Roșia e atît de iubită pentru că se poartă ca o legumă, ea fiind de fapt un fruct. Cîtă noblețe din partea ei! Roșia e modestă și plină de bunătate, nu ca mandarina aia fadă și supradimensionată pe nume pomelo, care-i o glumă de fruct.

Cu toate astea, eu nu cred că bostanul e malefic. Și am un argument solid în direcția asta: pentru a cumpăra un bostan, trebuie să scoți bani din buzunar; banii, se știe, sînt ochiul dracului; asta înseamnă că atunci cînd cumprei un bostan îi scoți ochii dracului. Ceea ce nu poate fi un lucru rău, nu?

Bostanul e o legumă atît de infernală că pînă și semințele lui produc dependeță
-----

November 2, 2015

Dumnezeul lor de creștini!

De 2 zile încoace mi-am dezvoltat un ritual: intru pe Facebook, mă îngrozesc, ies de pe Facebook. Fac asta pentru că nu reușesc să înțeleg și să procesez intențiile acelor habotnici înguști care și-au declarat public satisfacția privind moartea unor oameni.

Ce scop au avut declarațiile lor? De ce, în urma unei tragedii de asemenea proporții, să vrei să răsucești cuțitul în rană cu manifestările tale intolerante și agresive? De ce se te mîndrești cu credința ta într-un astfel de Dumnezeu?

Eu nu sînt credincios, dar mi-ar plăcea să fiu. Și mi-ar plăcea să cred într-un Dumnezeu bun, milostiv și înțelegător. Mi-ar plăcea să cred într-un Dumnezeu care se costumează de Halloween, pentru că știe că nu-i altceva decît un bal mascat, un Dumnezeu care se bate cu culori la festivalul Holi, un Dumnezeu care respectă Ramadanul, Hanukkah și ziua de naștere a lui Buddha, pentru că știe că rolul religiei e de a oferi liniște și împăcare oamenilor.

Mi-ar plăcea să cred într-un Dumnezeu petrecăreț, unul care sărbătorește viața, ascultă toate genurile de muzică și bea vin alături de Odin, Ra, Zeus, Manitu și Vishnu. Un Dumnezeu al fiecăruia, un Iisus personal, un prieten nevăzut al cărui singur scop e să te susțină necondiționat. Un Dumnezeu care crede în tine chiar dacă tu nu crezi în EL.

M-au înduioșat toate demonstrațiile de solidaritate din ultimele zile. Am rămas impresionat de dăruirea celor din sistemul medical, de implicarea societății civile, de felul în care s-a mobilizat lumea pentru a-i ajuta pe cei afectați. Mi-a părut bine să-l văd pe ambasadorul Franței vorbind în limba romînă și oferindu-și întreaga susținere. E un gest mărunt, dar contează. Un moment de tăcere contează și el. Un bar închis, un show amînat în semn de respect, o donație, un gînd bun, toate astea contează. Fiecare gest omenesc de simpatie față de drama acelor oameni contează. Fiecare dintre noi vrem să ajutăm, pentru că și nouă ne-ar plăcea să fim ajutați într-o astfel de situație. A fost, pînă la urmă, o reacție normală venită din partea unor oameni normali.

Anormală a fost reacția B.O.R., care a emis un comunicat și atît. Ei știu să primească, ei nu știu să dea. Ei se poleiesc în aur, pentru că aurul e ignifug. Ei să fie sănătoși!

Anormale au fost și postările aberante ale unor credincioși, care au văzut în tragicul accident intervenția divină a unui Dumnezeu crud și nemilos.

Dumnezeul lor îi pedepsește cu foc pe cei diferiți. Dumnezeul lor e răzbunător, meschin, ticălos. Așa sînt și ei, făcuți după chipul și asemănarea unui Dumnezeu aprig și neîndurător, și trebuie s-o arate tuturor. Dumnezeul lor vede simboluri satanice peste tot, ca un psihotic. Dumnezeul lor înseamnă frică, nu iubire; înseamnă conformism, nu diversitate; înseamnă intoleranță, nu empatie. Dumnezeul lor de creștini provoacă suferință, nu alinare. Dumnezeul lor de creștini cere sacrificii. Dumnezeul lor de creștini își încalcă propria poruncă, ucigînd copii! Dumnezeul lor de creștini!

Dumnezeul meu de ateu l-ar ierta pe Dumnezeul lor! Și pe ei i-ar ierta! Într-adevăr, păcătoșii ăștia nu știu ce fac. Partea cea mai bună e că am văzut că ne putem descurca și fără ei.
-----