December 31, 2015

Horoscopul anului 2016


Bun, acum că te-am păcălit cu titlul, dă-mi voie să-ți spun că horoscopul e cea mai mare prostie din toate timpurile. E mai rău și decît religia, dacă-ți vine să crezi. Faptul că astromagia asta e tolerată și încurajată într-un asemenea hal de societate e doar unul din motivele pentru care ne ocolesc extratereștrii. Celălalt e Justin Bieber.

Trebuie să fii moale la cap să crezi că poziția relativă a unor puncte de lumină aflate la milioane de ani-lumină distanță îți poate influența ție pușculița, amorul, sănătatea sau relațiile cu alți oameni. Îți dai seama cum sună asta? Săptămîna viitoare o să te doară burta doar pentru că Marte stă cîș în conjuncție cu Jupiter. O să cîștigi bani la păcănele pentru că vinerea asta, și numai vinerea asta, luna plină e la două palme distanță de constelația berbecului. O să te împaci în sfîrșit cu mumă-ta spre finele lunii pentru că Mercur va sta la unghi obtuz pe bolta cerului și știm cu toții ce înseamnă asta.

Nu m-ar mira ca într-un viitor idiocratic să existe în tribunale pledoarii defensive care să invoce horoscopul.

- Era de așteptat ca clientul meu să-și despice soția cu satîrul. Pentru că de ce? Păi, să vă explic: el e un Capricorn tipic, cu ascendent în Pești, și ea e, pardon, era, un leu cît se poate de clasic. Nici nu trebuie să spun mai multe, onorată instanță. Crima e perfect justificată în condițiile în care, în momentul nefericitului eveniment, Saturn era în casa dragostei și Soarele era retrograd. Există și un precedent în cazul Xulescu vs. Kramer, cînd inculpatul a fost găsit nevinovat pentru în dimineața în care a violat o octogenară horoscopul spusese că toți vărsătorii vor avea noroc în dragoste, iar asta semnifica un fel de dezlegare legală la făcutul de sex cu oricine.

Singura situație în care constelațiile au fost relevante era în vremurile în care nu aveai GPS pe smartphone și trebuia să te orientezi noaptea în funcție de harta astrală. Dar dacă vii la mine în mileniul 3 și-mi spui că ești mîhnit pentru că a spus un horoscopist oarecare că ai să calci în căcat spre sfîrșitul zilei, să nu te superi dacă o să te iau în serios la fel de mult ca pe cei care încearcă să mă convingă că ar fi fost mai bine ca Harry să se combine cu Hermione.

Nici măcar horoscopiștii nu cred în ceea ce spun. Dacă te uiți atent la Neti Sandu sau la Urania, ai să vezi că prezintă zodiile cu o singură mînă, cealaltă fiind ocupată cu scosul din fund al unor platitudini general valabile, care să sune bine dar să nu spună nimic concret. Am impresia că au aceleași 12 fraze pe care le rotesc în fiecare zi, schimbîndu-le ordinea, că oricum nu observă nimeni diferența. Oricum, cei care chiar cred în horoscop au consistența intelectuală a cartonului plouat, n-o să țină minte ce au spus ieri zodiile.

-----

December 30, 2015

Micul Prinț (2015)

Nu neapărat magie, dar ceva sentiment inefabil, inexplicabil și inimaginabil de înălțător există în perioada sărbătorilor. O concentrare către gîndire pozitivă a întregului mental colectiv poate avea efecte concrete, și nu mă refer aici la creșterea numărului de sinucideri, ci la micile bucurii spontane și gratuite care-s pricinuite de simpla isprăvire a zilelor din calendar.

Sau cel puțin exista senzația asta cînd eram eu mic, o vreme în care prima ninsoare putea să te surprindă plăcut într-o dimineață de octombrie, nu să te amăgească prin mijlocul lui ianuarie. Nu prin consistență sau volum impresiona prima ninsoare, ci prin albul curat care acoperea mizeria inerentă mocirlosului sezon preiernatic. Te simțeai transportat într-un univers mai pur, mai pașnic, chiar dacă mai rece. Ca să vezi cît de mult bine poate face sufletului o schimbare de peisaj!

Poate că eram fericit doar pentru că nu trebuia să merg la școală, poate că era din cauza nelipsitelor prăjituri și/sau dulciuri de pe masă, poate că mirosul de brad și de portocală făceau minuni asupra simțurilor și acționau subliminal întru relaxarea spiritului. Poate că filmele văzute dimineața înlesneau acceptarea potențialului supranatural al lumii înconjurătoare. Altfel înfrunți realitatea după ce l-ai văzut pe Atreyu călărindu-l nebunește pe Falcor, te închipui erou suprem în filmul vieții tale. Iar asta e un lucru grozav, ar trebui s-o facem mai des.

Nimic nu se compară cu o astfel de experiență cinematografică. Nici măcar Avatar în 3D, atunci cînd 3D-ul era ceva inedit și suprinzător, nu doar o găselniță de crescut încasările. Miraclul de strada 34 face parte din același grup select. Filme la care te bucuri ca un copil chiar și atunci cînd nu mai ești copil. În contextul potrivit, al unei dimineți ninse de vacanță, la fel de senzaționale sînt și celelalte filme despre Crăciun, Moș, magie, Harry Potter, hobbiți, spiriduși, elfi, creaturi și tărîmuri imaginare. Singur Acasă și-a pierdut farmecul, prin obsesivele lui repetări anuale.

Ce m-a posedat să pomenesc despre toatea astea? Micul Prinț, desigur, unul dintre cele mai înduioșătoare și simpatice și în același timp teribil de profunde filme ale anului, unul care a reușit să fie mai educativ și mai elocvent decît Inside Out fără a cădea în patima condescendenței. Practic, animația mea preferată din 2015.


E bun pentru că e simplu, dar nu și simplist. E bun pentru că arată bine, tipurile diferite de animație se împreunează armonios și îmbogățesc prin modernizare povestea lui Antoine de Saint-Exupery. E bun pentru că are tot ce-i trebuie: comedie, dramă, poezie, tîlc, simbol, morală, fior și speranță. E bun pentru că tabelul de corvoade pe bază de magneți pe care i-l organizează mama fetiței ilustrează perfect presiunea pe care societatea o pune asupra părinților ca să producă indivizi care să se conformeze unui tipar absurd. Oameni identici îndeplinind sarcini identice în feluri identice, la nesfîrșit.

Aveam deja o vagă bănuială că lumea nu mai are nevoie de încă un afacerist, de încă un CEO, de încă un roboțel tîmp și ușor dresabil care să-și îndeplinească task-urile în cubulețul unei clădiri de birouri, iar filmul mi-a confirmat-o atît de fluent că mi-am propus deja ca în noul an să lucrez mai mult, dar să lucrez în scopul propriei îmbogățiri sufletești. În 2015 am citit peste 60 de cărți, la anul vreau să citesc mai mult. Vreau să văd mai multe filme, mai multe spectacole, să mă plimb mai mult cu bicicleta sau pe jos, să ascult mai multă muzică, să petrec mai mult timp cu prietenii, să rîd mai mult și mai zgomotos, să fiu mai prietenos cu și mai mulți oameni, să fiu mai relaxat, mai calm, mai tihnit și, mai presus de toate, mai înțelegător cu mine însumi, că dacă nu-mi reușește planul nu e nici o problemă, eu să fiu sănătos!

Micul Prinț e exact filmul pe care trebuie să-l vezi pentru a intra mai liniștit în noul an. Ce altceva ți-ai putea dori?
-----

December 23, 2015

Star Wars: Trezirea Forței - O și mai nouă speranță

Acest text poate conține urme de spoiler, gluten și alune. Consumați responsbil!


E o vorbă mai veche: nicicum nu-i bine. N-am vrut să merg la noul Star Wars din cauza publicității excesive care i s-a făcut peste tot. Eram deja scîrbit de săbii laser și forță cu cel puțin o lună înainte de lansare (și nici măcar nu era luna păduroasă a lui Endor). Pe de altă parte, eram curios, mai ales că știam că filmul nu avea cum să fie prost (J.J. Abrams are debuturi puternice, vezi Lost, dar finalizări dezastruoase, vezi Lost). Așa că m-am dus la cinema cu sentimente mixte și cu doi covrigi, într-o marți pe la amiază. Am fost teribil de mîhnit că nu mi-au ajuns covrigii. Trebuia să iau mai mulți, cel puțin patru. Cît despre film, a fost așa și așa.

Pe scurt: mi-a plăcut. Și mi-a plăcut pentru că a reușit să raporteze întreaga galaxie la scară umană prin detalii simpatice, precum doi stormtrooperi vorbind despre noul model de TIE fighter. De asemenea, interacțiunile dintre personaje sînt mult mai naturale și mai amuzante. Filmul e și o comedie, printre altele. Atunci cînd nu-i distras de propria mitologie și nu se pierde în trimiteri către trilogia originală. The nostalgia is strong with this one.

Mi-a plăcut și nesiguranța personajului negativ, care făcea crize de copil mic cînd nu ieșeau toate conform planului. Un plan diabolic pus la cale de un Lider Suprem (un alt Emperor Palpatine) despre care va trebui să aflăm mai multe în episoadele următoare, de parcă ne-am uita la Teleenciclopedie și nu la un film de sine stătător. Asta m-a deranjat puțin. E mega-evident că filmul nu-i decît o rampă de lansare pentru o franciză din care Disney intenționează să stoarcă toți banii. Forța tuturor cavalerilor jedi + sith care au existat vreodată nu se compară cu forța merchandisingului din spatele acestei serii.

Îmi place cînd conflictul e redus la scară umană, apropo de ce-am zis mai sus. Mă mișcă puțin pe interior să văd un sătuc exterminat de forțele răului, care-s conduse de un ofticat ce nu vrea decît să se răzbune pe părinții lui, dar nu mă impresionează să văd un sistem de planete distrus de echivalentul SF al laserului de la Măgurele. Arată-mi un astronaut cum plînge după fetița lui din spatele unei biblioteci penta-dimensionale și o să vezi cum mi se împletesc lacrimile în barbă, dar dacă-mi arăți explozia extinsă a lui Alderaan o să încep să găsesc paralele cu primul film din serie (episodul IV) și o să mă întristez profund.

The Force Awakens (care la fel de bine putea să se numească A Newer Hope sau A New Hope Reloaded) e despre un erou tînăr care locuiește pe o planetă prăfuită și care devine super-abil în mînuirea magiei laser după ce se întîlnește cu un roboțel care piuie la modul simpatic și care e trimis într-o misiune secretă să proiecteze o hologramă.

Alte asemănări cu filmul din '77: Imperiul are alt nume (e Primul Ordin acum), Darth Vader e upgradat exact ca un iPhone și primește o carcasă nouă, Yoda e înțelept (de data asta avem de-a face cu o yodă de genul feminin și non-jedi), lumea nu înțelege ce zice Chewbacca dar e amuzant cînd îi răspunde Han Solo, se intră într-un bar plin de ciudați în care nu poți avea încredere, Deathstar-ul e puțin mai mare dar e scos din joc tot de un pilot dibaci care face cu un X-wing ce vrea maneta lui, majoritatea personajelor supraviețuiesc pentru a se confrunta într-un alt film, etc. Și nici în filmul ăsta nu s-au inventat balustradele, astfel că mortul se prăvale din nou în gol, ca în celelalte filme. Și pun pariu că va eista în curînd replica "Luke, I am your daughter", că doar jedi-ismul se transmite ereditar.

Nu-s singurul care a observat asta, au scris și alții despre cum noul Star Wars e doar o copie mai lucioasă a originalului. Astfel că am ieșit de la film puțin confuz. Mi-ar fi plăcut să văd un film nou, nu un scenariu readaptat, un remake al originalului. Ideea cu stormtrooperul dezertor e simpatică, și Finn mi-a plăcut, că mi-a adus aminte de Will Smith poncind alieni în Ziua Independenței. La fel mi-a plăcut și Rey, deși nu-i înțeleg motivația în acest film. În schimb, elementele preluate din Episode IV mi-au diminuat entuziasmul. Asta e părerea mea, dar să vedem și alte reacții:

video

Corect! Noul Star Wars e un film de popcorn ușurel a cărui singură menire e să relanseze interesul pentru jucării. Astfel, trebuia strunită coarda nostalgică (reluînd povestea veche) și adăugată doar atîta noutate încît să nu-i deruteze pe copii. Și cît mai puțină complexitate. Chiar și așa, e un film de popcorn bun, dar nu o să mă înghesui să văd continuările, o să aștept să le văd într-o zi de marți, pe la amiază, cu mai mult de doi covrigi la mine. Acasă, pe laptop.

PS: Îmi părea oarecum cunoscut numele personajului Poe Dameron (cel mai bun pilot al rezistenței, ăla care dispare în actul 1 doar pentru a reveni salutar înspre final, fără prea multe explicații), dar asta numai pentru că seamănă puțin cu Cameron Poe, eroul din ConAir.
-----

December 21, 2015

Cum să faci afinata perfectă. 5 pași simpli

Pasul 1: Descoperi că îți place alcoolul, mai precis felul în care consumul lui în cantități să-zicem-moderate face lumea mai frumoasă, mîncarea mai bună, glumele tuturor (dar în special ale tale) mai amuzante și contururile aspre ale realității mai suportabile.

Nu îți plac tăriile, adică îți plac, dar nu le poți gestiona cu eleganță și, de fapt, cea care nu îți place e mahmureala; nu înțelegi whiskey-ul, probabil deoarece corpul tău nu produce destul testosteron sau poate că nu vrei să impresionezi pe nimeni cu gusturile tale “masculine”; nu poți bea foarte multă bere, că te umflă, și în orice soi de vin îți vine să torni cola (nu avem cola, merge pepsi?), așa că te concentrezi pe vișinate, afinate sau alte fructate, asta deși zmeurata ți se pare cam prețioasă și murata te duce cu gîndul la o acritură pe care o mănînci la friptură.

Nu ți se pare nimic în neregulă cu faptul că te îmbeți cu lichior, ca o femeie, asta pentru că nu ești un misogin redus care le-ar da femeilor de băut doar sherry și lichior de cafea și care se uită de sus la toți imberbii care se îmbată cu cidru, prosecco sau, mai rău, șampanie. Fiecare cu otrava lui, vorba ceea.

Ești un egalitarian în ceea ce privește împărțirea felurilor de alcool între femei și bărbați, te-ai convins de asta după ce ai auzit expresia “shot-uri la toată lumea” rostită atît din guri rujate cît și din guri de femei. Un mojito mai merge, din cînd în cînd, dar e greu de preparat și, efectiv, nu merită efortul. Restul cocktailurilor, și vorbesc aici de cele cu umbreluțe și paiuri colorate, nu de un screwdriver cinstit sau de o Mărie Sîngerie care e mai mult supă de roșii decît băutură, sînt acceptabile doar dacă pozezi cu ele în mînă pentru reclama unei agenții de turism în timp ce te afli pe un vas de croazieră. Altfel, cu cît alcoolul e mai simplu, cu atît e mai lină beția. Acestea fiind înțelese și acceptate, se poate trece la pasul următor.


Pasul 2: Te decizi să îți faci singur niște afinată, dar încă nu știi cîtă pentru că în primele zece rezultate ale căutării unei rețete simple pe Google ai primit douăsprezece variante de preparare de la douăzeci de oameni. Ori pui de două ori mai multă afină decît zahăr, ori invers, adică de trei ori mai mult zahăr decît fruct. La fel și cu alcoolul. Afina se amestecă cu zahărul și se lasă la soare, ca să fermenteze. Sau nu se ține la soare, că se ține la umbră și răcoare și se agită în fiecare zi. Sau sau se agită o dată la trei zile, atunci cînd nu se scutură o dată la patru. Sau nu se mai intervine deloc la ea, pentru că s-au amestecat temeinic toate de la început.

Un lucru e cert: după cel puțin două săptămîni se adaugă alcoolul. Acesta poate fi de un singur fel: alcool dublu rafinat, sau vodcă, sau pălincă. Pălinca nu e indicată, părerea mea, pentru că rezultatul final ar fi influențat de prea multe fructe și ar putea să aibă o gravă criză de identitate, crezînd că e compot sau salată de fructe. Dacă se alege alcoolul dublu rafinat, trebuie să se completeze într-o anume proporție și cu apă, pentru că, pînă la urmă, încercăm să producem o băutură fină, nu arsuri de gradul doi la limbă, gîtlej și căptușeala stomacului.

Cel mai important e că te-ai hotărît să ai un rol activ în viitoarele tale intoxicări. Intenția contează, că de asta se supără lumea cînd le arăți degetul mijlociu, dar nu e suficientă. Ea trebuie urmată de acțiune, iar în acest sens pasul următor este crucial.


Pasul 3: După ce ai făcut rost de borcanul/damigeana în care se va întîmpla minunea, recipient pe care nu vei uita să-l speli după ce îl cumperi, așa cum am făcut eu, te pornești spre piața agro-alimentară pentru a cumpăra afine de-alea bune, de la țărani, nu de-alea de import, mari cît bobul de strugure și dulci ca apa de ploaie.

O variantă ar fi să le culegi singur, dar parcă genul acesta de hărnicie e incompatibil cu stilul tău de viață, tu fiind un om care apreciază mai mult un dolce far niente îmbibat în alcool decît cutreieratul munților în căutare de boabe. Plus că ți se pare ciudat să dai cu piaptănul în tufa de afine, dar să nu continui apoi s-o aranjezi și cu gel, ceară sau fixativ. În cel mai bun caz poți să cunoști pe cineva care cunoaște pe altcineva care are un văr ai cărui vecini merg des la munte și pot să îți aducă de acolo afine sau alte fructe de pădure la un preț bun, dacă nu e prea mare deranjul.

Consideri că e mai sigur să te încrezi în forțele proprii și intri hotărît în hala pieței centrale, care arată ca o gară aglomerată din care nu pleacă nimeni niciunde. Totuși, e mai bine decît să faci cumpărături din supermarket, vorba aia: dai un ban dar măcar poți să pui mîna, să dai cunoscător din cap și să te prefaci că știi cum se aleg corect cele mai coapte și mai gustoase fructe și legume.

Amestecul de mirosuri îți evocă imaginea unei pivnițe pline de alimente, dar una în care trăiesc și oameni, probabil de frica bombelor sau ceva. Sentimentul e unul ciudat, e ca și cum ai fi afară și înăuntru în același timp, pe peronul unei gări acoperite, de exemplu. Tălpile ți se lipesc de podea, dar asta nu te face deloc să te simți mai atașat de acel loc, ba dimpotrivă.

Prețurile sînt aceleași, de parcă s-ar fi înțeles între ei comercianții, așa că alegi taraba cu vînzătorul cel mai curățel, din rațiuni evidente. Vînzătorul nu e disponibil în acele momente, pentru că are un alt client la taraba de lîngă, așa că își roagă o vecină să te ajute. Aceasta acceptă cu jumătate de gură și te servește cu un sfert din viteza pe care ar fi avut-o dacă ai fi cumpărat de la ea. Vînzătorul termină de cîntărit vinete și vine să-i arate vecinei procedeul corect de a lopăta afine într-o punguță de plastic. Te uiți la ei ca la spectacol. El e serviabil și efervescent, gesticulînd larg și vorbind într-una. Ea mai are puțin și îl scuipă fix în gura aia cu care îi dă el lecții de cum să vîndă niște amărîte de afine.

Plătești și mulțumești frumos și îi asiguri pe oameni că vei mai apela la ei în caz că ai nevoie de ceva. În drum spre casă te gîndești la pașii următori, decisivi în procesul de fabricație a unei afinate perfecte.


Pasul 4: Speli afinele, că nu știi cine a pus mîna pe ele sau ce lighioană a făcut pipi pe tufa din care au fost culese. În timp ce speli afinele reușești să murdărești jumătate de bucătărie, pentru că lucrurile astea nu pot fi niciodată simple sau ușoare.

Torni afinele în borcane fără să scapi pe jos prea multe din ele, maxim o zecime. La un strat de afine gros de circa patru degete pui un strat de zahăr de un deget. Se poate pune mai mult sau mai puțin în funcție de grosimea degetelor. Eu am descoperit că pentru rețeta mea acestea sînt proporțiile perfecte, eu avînd degete foarte subțiri, de pianist.

Zahărul poate să fie alb, simplu, și exact asta îi spui iubitei tale înainte să plece la cumpărături, de unde ea se întoarce cu șase pungi de zahăr brun, două cutii diferite de zahăr brun din melasă, și cîteva bețe de scorțișoară și vanilie, așa, pentru gust. Estimezi ochiometric cantitățile, pentru că asta nu-i ceva chirurgie atomică, intenția ta fiind să ai circa o jumătate de kilogram de zahăr pentru fiecare kilogram de afine, după care pui borcanele într-un loc ferit dar accesibil. În fiecare dimineață le scuturi bine, ca să se amestece aromele.


Pasul 5: E cel mai greu pas dintre toate, pentru că, după ce adaugi alcool dublu rafinat și puțină apă peste maglavaisul de afine dulci, trebuie să aștepți o lună întreagă pînă să te servești din nectarul amețitor al afinatei. Cel puțin așa te-a sfătuit să faci iubita ta, care știe exact cît ești de prost atunci cînd bei și care nu vrea să-i zică la tac-su că ai terminat într-o săptămîna toată afinata pe care ai pus-o pentru iarnă.

-----

December 16, 2015

Ai mei 2 bani despre legea împotriva fumatului

Și cum stăteam eu așa în cumpănă, neștiind dacă să mă apuc de lucru sau să citesc ceva, mă posedă un fel de mîncărime rectală și îmi vine o poftă nebună să mai lovesc și eu cu bățul în rahatul ăsta de ceartă pe care l-a produs legea împotriva fumatului în locuri publice. Treaba asta cu drepturile celor care vor să se otrăvescă cu tutun delicios și cu nazurile celor care n-au chef să fie afumați ca un caltaboș a împărțit țara în două tabere la fel de intolerante și de enervante. Nu puteam sta deoparte pentru că the trolling force is strong with this one așa că am contribuit și eu la discuțiile online cu un status deloc profund:
Dacă un fumător crede că e dreptul lui să-mi sufle fum în nas cînd mănînc la restaurant, cred și eu că e dreptul meu să arunc în el cu bile de muc în timp ce-și bea cafeaua
Cum se întîmplă de cele mai multe ori, majoritatea au știut de glumă, apreciind amuzamentul analogiei, alții au luat în serios postarea, pentru că erau deja agitați fiindcă nu băgaseră demult o țigară, probabil.

Sincer vorbind, nu-mi pasă chiar atît de mult de asta. Dacă mă deranjează fumul într-un loc, mă deranjează o singură dată, că sigur nu mai calc pe acolo a doua oară. Dacă știu că plăcerea companiei întrece deranjul fumului, stau la orice masă. E atît de simplu.

Îi înțeleg pe fumători pentru că știu cum e să ai plăceri vinovate. Iar fumatul e o plăcere, un privilegiu, nicidecum un drept. Așa cum alcoolul se poate consuma în locuri special amenajate, așa și fumatul trebuie organizat. Pentru că amîndouă sînt chestii dăunătoare, într-un fel sau altul. Da, e dreptul tău să-ți faci plămînii scrum, dar numai dacă fumul tău nu afectează și plămînii altuia. E atît de simplu. Dar unii cred că e dreptul lor să-i afume pe alții, pentru că [completează cu argument egoist aici].

Legea asta cu delimitarea locurilor de fumat e de bun simț. Pot exista și locuri pentru fumători și locuri pentru nefumători. Așa cum există cafenele care nu servesc alcool, pot exista restaurante care nu permit fumatul. De dragul socializării, fumătorul sau nefumătorul va face un mic sacrificiu: ori va suporta fumul, ori va suporta frigul și va fuma afară. Pentru că așa funcționează decența: nu-l deranjezi pe altul cu tabieturile tale. Pentru că nu-i frumos. Pentru că nu ești buricul universului și nu trebuie ca ceilalți să-ți suporte fumurile (sau sensibilitatea la fum, după caz).

poza e de aici și n-are nici o legătură cu părerea mea despre fumători
-----

December 10, 2015

Cîinele de pază al ciobăniei

După ce corul vînătorilor a interpretat patetic refrenul despre cîinii de pază ai ciobăniei, ăia care omoară iepuri și căprioare luîndu-le practic carnea de la gură, parlamentarii au intervenit în textul Legii vînătorii și protecției fondului cinegetic așa cum au știut ei mai bine: de-a-mpulea.

Închipuindu-și că un ciobănesc mioritic bine instruit se poate înțelege cu oile pe limba lor precum porcușorul din filmul Babe, convingîndu-le să se alinieze în țarc cu argumente logice și vorbe dulci, parlamentarii au decis să limiteze capacitățile ciobanilor de a-și anagaja asistenți canini.


Astfel, numărul de cîini de pază de care poate dispune un cioban va depinde de acum de forma de relief, nu de mărimea turmei, așa cum ar fi logic. Deci, dacă un cioban ca Capatos poate amploaia două cățele care să-i păzească platoul, un cioban de la cîmpie musai să se limiteze la un singur patruped. La naiba, pînă și berbecul de Becali avea doi bodyguarzi.

Ciobanul de la munte poate face carte de muncă la maxim trei căței, dar dacă-l pune transhumanța să schimbe peisajul, coborînd din deal în vale, trebuie să mai reducă din ei. Pentru că fuck you, de aia, parlamentarii fac legile și ei știu mai bine cum se ciobănește.

Reprezentativitatea asta disproporționată nu are nici un alt corespondent. Ba mai mult, miroase puternic a ipocrizie. Pentru că atunci cînd s-a încercat diminuarea numărului de porci parlamentari de la 588 la 300, s-a behăit degeaba. Turma latră, caravana cu girofar trece.
-----

December 7, 2015

Ce prost e Han Solo!

Han Solo e prost. Bine, vor spune unii, întreaga franciză e slabă și singura valoare artistică pe care o are povestea cavalerilor jedi e rezultatul efectului distorsionant al nostalgiei asupra psihicului uman. Însă, dintre toate chestiile negrozave din care e compusă seria, Han Solo e mai prost și decît Jar Jar Binks. Rățoiul reptilian e intenționat ridicol și împiedicat și insuportabil, în timp ce Han Solo pozează (prost) într-un rebel macho, un erou miserupist. Din păcate, e un erou prost.

M-am apucat să revăd hexologia Star Wars pentru a mă pregăti pentru episodul al 7-lea. Recunosc, am văzut mai mult parodii după SW decît SW original, așa că m-am pus pe vizionat la modul serios. După nici jumătate din episodul IV (care e, de fapt primul) deja nu-l mai suport pe Han.

Și nu e pentru că vorbește despre parseci ca și cum ar fi unități de timp. Și nici pentru că nu crede în jedi-ism, deși ordinul jedi era răspîndit și arhi-cunoscut prin galaxie și un traficant ar fi trebuit să știe despre el (ăsta e mai mult un neajuns al sequel-urilor, dar a trebuit menționat).

Mi s-a părut incredibil de prost pentru că atunci cînd a negociat chestii cu Jabba a finalizat discuția rostind ironic replica: "Jabba, you're a wonderful human being". Ok, scena asta apare doar în varianta extinsă a filmului. Ok, la primele filmări rolul lui Jabba era jucat de un tip gras, cu accent irlandez, și abia tîrziu s-a intervenit cu CGI, cînd a permis-o bugetul.

Chiar și așa, de ce ai mai lăsa replica asta în film? Ca să nu mă mai pot eu bucura de poveste auzindu-l pe Han cum îi spune unui vierme uriaș că e o ființa umană minunată? Nu se putea dubla ceva peste cuvîntul "human"? Harrison ar fi fost mai mult decît bucuros s-o facă, omul ar face orice pentru bani, vezi mizeria intitulată Indiana Jones and the Crystall Skull.

Știu, e o greșeală a filmului, a editorului, a studioului care a lansat variante extinse doar pentru a mai stoarce niște bani de la fanii hard-core. Dar mie nu-mi pasă de toate dedesubturile astea. Mie îmi pasă de film și de personaje. Și în aceste condiții, Han Solo mi se pare un personaj prost.

-----

December 6, 2015

Bufetul cu delfini

Dacă peștii circulă în bancuri, delfinii, ființe superioare, se grupează în manifestări umoristice ceva mai evoluate, cum este și firesc. Oceanografii și biologii folosesc termeni diferiți pentru cetele de delfini. Unii le spun sketch-uri, alții preferă să folosească numele de gag, ceilalți alegînd să creadă că delfinii circulă în rutine de stand-up. Cei mai snobi dintre cercetătorii marini, printre care și Marin Cousteau, au fost auziți referindu-se la adunările de delfini drept comentarii sociale, dar asta fluctuează și în funcție de speciile despre care se vorbește sau scrie.

O astfel de gașcă, la care ne vom referi în continuare ca fiind o satiră de delfini, căuta de ceva timp un loc numai bun pentru a servi masa de prînz. Prin comparație, un pamflet de delfini are în componență mai multe femele, dar acesta e genul de detaliu care nu-și are locul aici.

Mamiferele subacvatice nu au o noțiune clară a trecerii timpului, deoarece cureaua unui ceas le-ar cădea de pe înotătoare, dar, observînd poziția soarelui pe cer, ele pot spune cu destulă certitudine cînd e vremea pentru cea de-a doua masă a zilei, lumina căzînd perpendicular pe orificiul lor dorsal și dîndu-le de înțeles că au ajuns la miezul zilei. Această pseudo-nară a lor este locul prin care delfinii respiră cînd ies la suprafață și, în același timp, este locul în care, uneori, la aniversări sau la alte ocazii speciale, fac sex, reconfirmînd sexul ca activitate cerebrală.


Fin, masculul beta al grupului, insista pe ceva light, ușurel, amintindu-le puțin prea des celorlalți că dejunase copios pe bază de ton cu creastă galbenă, o delicatețe. Tuf, masculul beat al grupului, era indiferent față de meniu, el concentrîndu-și atenția pentru a găsi tufe plutitoare de alge fermentate, cu care se putea intoxica în voia inimii. Ihihi, care tăcuse pînă atunci, acuzînd probleme cu un credit de nevoi animale, ar fi mîncat orice, numai să fie ieftin. Mali avea o poftă nebună de salată de fructe de mare, dar asta ar fi însemnat să se plimbe cu toții de colo-colo, printre corali și crevase, să o pună de un platouaș cinstit, dar nimeni nu era dispus să facă un asemenea efort. Timi nu făcea mofturi la mîncare, numai să fie proaspătă. Hoiturile erau pentru retarzii de rechini.

După deliberări, discuții și dezbateri îndelungi, s-au horărît asupra unui loc. Mergînd încolo, Kit începu să se învîrtă agitat în jurul cozii, aruncîndu-le ocheade celorlalți și purtîndu-se ca și cum ar fi vrut să le spună ceva. Creaturi inteligente, simpatice și mai ales empatice, delfinii l-au citit imediat și au început să-l împungă cu vorbe și cu botul să le spună despre ce era vorba. Cedînd presiunii de grup, acesta a recunoscut oarecum rușinat că se decisese să devină vegetarian.

- Ești prost, interveni rapid Timi, fără proteină animală n-ai cum să trăiești. Ai să slăbești și ai să te subțiezi pînă cînd ai să arăți ca un țipar nenorocit. Ce-ți veni?

- Pur și simplu nu mai vreau să mănînc chestii care au mamă și tată.

- Să-mi fie cu pardon! În cazul acesta nu ești prost, ești de-a dreptul tîmpit! Tu chiar crezi că hamsiile au părinți? N-au, îți zic eu, că am văzut cum se înmulțesc. E pe bază de icre și lapți, pe care le depun și de care uită imediat, deci în cel mai bun caz hamsiile au donatori, nu părinți. Plus că atunci cînd împarți un părinte cu sute de frați e ca și cum nu l-ai avea deloc.

- Nu știu, mi se pare o cruzime să mănînci alte vietăți, reluă Kit.

- Normal că e o cruzime, interveni Fin în discuție, că doar peștele crud e cel mai bun. Ca tonul ăla pe care l-am prins eu azi dimineață. Să te lingi pe bot, nu alta!

- Tu te gîndești la crudități, nu la cruzimi, îl corectă posac Ihihi. Și mai scutește-mă cu tonul ăsta tău, că m-am săturat să te tot aud sonarizînd despre el.

- Dar vin eu înot și te întreb, interveni din nou Fin, asta nu-ți limitează drastic meniul? Avem o dietă bazată aproape exclusiv pe chestii care mișcă. Ce-o să mănînci?

- Și algele mișcă, spuse rapid Tuf, mîndru de observația lui.

- La tine toate mișcă, chiar și fundul mării, bețivule, îl repezi Timi, care începea să-și piardă răbdarea și să transpire pe fruntea lui bombată de atîta întotătură după mîncare. Noroc că pe sub apă nu se vede cînd transpiri.

Între timp, rotindu-se unul în jurul celuilalt ca măciucile unui jongleur, ajunseseră în zonă stabilită. Era un loc select, cu multe stele de mare. Unii dintre ei se apucară numaidecît să inspecteze împrejurimile în căutare de de-ale botului. Tuf survola suprafața apei, întrucît îi plăcea să fie high. Mai jos, Ihihi ronțăia apatic dintr-un pește gri. Teoria lui, conform căreia peștii celebri, cu un brand puternic în spate, nu sînt cu nimic mai buni decît cei no name, era cunoscută de întreaga satiră de delfini, așa că era lăsat în pace să-și savureze prînzul low-cost, chiar dacă nu părea a fi mereu în apele lui cînd mînca. Mali ciugulea cîte puțin din toate cele disponibile, sărbătorind diversitatea nutritivă a ecosistemului, asta în timp ce Fin se retrăsese după niște bolovani ca să-și golească vezica. Urina, fiind mai caldă, se ridica în jurul lui ca o fantomă, înverzind temporar albastrul nesfîrșit.

- Ca să nu mai zic că peștii sînt și plini de mercur, încercă Kit să-și reia argumentul pro-vegan.

- Și ce, întrebă Timi, ți-e frică c-o să te transformi într-un termometru? Măcar o să știm cît de cald e afară în funcție de cît ești tu de dilatat, zise el și pufni într-un rîs care-i eliberă din gîtlej un nor de bule de aer ce se ridică împrăștiat în sus.

- Ai niște analogii teribile, i-o întoarse Kit. Doar pentru că-s vag amuzante nu înseamnă că sînt corecte. Ești un plancton al elocvenței, cu falsele tale silogisme. Pînă la urmă e decizia mea. Dacă eu vreau să-mi curăț corpul de energiile negative pe care le conțin peștii ăștia poluați, e treaba mea. Tu n-ai decît să înfuleci informația morții.

- Ai grijă numai să nu te înfulec pe tine, îi zise Timi înainte s-o tulească în urma unui peștișor auriu care părea că-și caută copilul.


Cu ochii mijiți, de parcă ar fi înotat întreaga zi prin ape tulburi, Tuf îi privea distrat. N-avea dispoziția sau energia să se implice în cearta lor, era preocupat cu altele: încerca să-și dea seama dacă sirenele se înmulțesc prin pui vii sau prin icre. Ihihi își vedea de ale lui, cum făceau de altfel și ceilalți. Nu erau un grup foarte compact, satira lor era una dezlînată, de circumstanță. Fin era un lider dezinteresat, de accea era considerat mascul beta. Ceea ce nu e cel mai rău lucru, dacă vorbim de softuri, dar la delfini nu e motiv de laudă. Singurul motiv pentru care se menținea pe poziție era inconsistența lui Timi, care era destul de agresiv să fie alfa, dar prea aiurit ca să impună respect.

Mali se săturase de bufetul subacvatic. Se juca cu o caracatiță, pe care o plesnea cu coada ca s-o determine să-și evacueze rezervele de cerneală defnsivă, repezindu-se apoi prin ea pentru a descrie rotocoale. Întotdeauna a avut o fire mai artistică. S-a apucat la un moment dat să deseneze modele în nisipul de pe fundul apei, pe care le-a stricat imediat ce-au fost gata pentru a sugera efemeritatea fiorului estetic sau pentru a arăta că și distrugerea are în ea un impuls creativ sau ceva asemănător, nimeni nu fusese atent. Sensibilitatea ei, caracterul poetic, inteligența neancorată în rutina specifică alcătuirii delfinilor, toate acestea erau urmări ale traumei de a-și vedea părinții ridicîndu-se la cer, prinși în plasa unor pescari norvegieni. Trecutul nu încetează să-i bîntuie pe unii. Pe alții, mulțime din care face parte și mîhnitul Ihihi, îi afectează mai mult imprevizibilul viitor.

Luciditatea e o trăsătură pe care puțini delfini reușesc să și-o însușească. Asta nu are nimic de-a face cu murdăria apelor în care locuiesc, e doar o pură constatare. Poate că dispunerea ochilor de-o parte și de alta a capului îi împiedică să-și formeze o viziune de ansamblu a ceea ce se petrece în jurul lor; poate că face parte din natura lor să fie imprevizibili; poate că adevărul e mult mai complex și mai nuanțat; cert e că nici unul dintre cei șase delfini nu s-a gîndit că un loc în care abundă mîncarea ar putea atrage și alți prădători, astfel că atunci cînd au detectat prezența balenelor ucigașe, era deja prea tîrziu. 

Tuf a murit primul. Vedea dublu din cauza stării de profundă intoxicație în care se afla, astfel că a estimat că n-are nici o șansă în fața concertului de balene ce se apropia de el. În consecință, nici nu s-a zbătut prea mult. Timi a tulit-o fără să se uite înapoi, reușind să se salveze. Balenele nu l-au urmărit, pe motiv că are balta pește. 

Fin a încercat să le distragă atenția atacatorilor care se jucau cu Mali, lovindu-o cu boturile și aruncînd-o afară din apă, dar n-a avut mari șanse de izbîndă; balenele îi încercuiseră. Ihihi s-a predat aproape ușurat, iar Kit, fix înainte de-a fi sfîșiat în bucăți și înghițit pe nemestecatealea, a mai apucat să-și imagineze că nimic din toate astea nu s-ar fi întîmplat dacă orca ar fi fost un mamifer vegetarian.

-----