May 31, 2016

Trois souvenirs de ma jeunesse (2015)

Pentru el, țigara era un accesoriu. O completare a personalității. Un semn de punctuație care-i accentua stilul. O exclamație a sinelui. O virgulă egoistă. O paranteză între el și ceilalți. Fuma în timp ce se bărbierea de puful care abia se încumeta să-i acopere obrazul. Fuma în timp ce condeia epistole amoroase în cafenele mici și aglomerate. Fuma în timp ce studia avid antropologie din tomuri prăfuite, căutîndu-se parcă pe el în istoriile unor triburi insulare. Fuma în timp ce nu știa unde va dormi la noapte. Fuma în timp ce se întreba cu cine îl mai înșeală ea, Esther, care se culca cu prietenii lui doar ca să-și astîmpere dorul de el, și nu ca să-l rănească. Fuma în timp ce îi înțelegea derapajele, dar le înțelegea doar pînă la un punct. Un punct roșu aflat la capătul unei țigări împrumutate de la un străin.

Ea cînd fuma, fuma. Nu făcea nimic altceva. Nu gîndea, nu vorbea, nu respira. Fuma franțuzește, cu privirea ridicată optimist către norii de fum din cer, cu părul zburlit de vînt, cu buzele țuguiate într-un sărut pe care-l oferea periodic aerului. Erau doar ea și fumul într-o lume plină de incertitudini. Poți spune multe despre un om privindu-l în timp ce fumează, exact așa cum poți spune multe despre un om folosind orice alt clișeu.

Unii oameni fumează adunat, secretos, ciupind filtrul între unghii și protejînd țigara ca pe un talisman. Alții o fac de-a dreptul teatral, pentru că așa au văzut ei că se face în filmele vechi, alb-negru. Fumează nu doar pentru ei, ci pentru deliciul tuturor. Fumatul e un performance. Unii fumează pentru că trebuie, pentru că nu se pot abține să nu fumeze, mai ales dacă situația include și un pahar de vin. Alții fumează pentru că așa vor ei, pentru că le face plăcere. Sau pentru că, pur și simplu, nu i-a împins imaginația să facă altceva. Tutunul formează o punte șubredă între plăcere și plictis.

Fumau împreună. După masă. După sex. După bunul plac. După ce povesteau atît de mult încît nu mai aveau ce să-și spună cu cuvinte și nu le rămînea decît să se înțeleagă din priviri. Fumau împreună, împărțind țigara așa cum își împărțeau timpul - cu grijă. El îi gusta rujul. Ea îi gusta glumele. Se gustau unul pe celălalt în timp ce realitatea se îngusta în jurul lor. 

S-au iubit, s-au certat, s-au împăcat și, într-un final, s-au despărțit. Iubirea lor a fost ca o țigară: a combinat arderi intense cu arderi mocnite pentru ca într-un final să se stingă, lăsînd în urmă doar scrum și un fum palid în care abia se putea distinge iubirea de reproș.

-----

May 27, 2016

RAPORT: A crescut numărul femeilor care numai ele știu ce-i în sufletul lor


Un raport recent al Organizației Mondiale a Sănătății, Departamentul pentru Evaluarea Psihologică a Resemnării Existențiale din Sufletele Indivizilor Europeni, a descoperit că în ultimii ani a crescut cu mai bine de 15% numărul persoanelor adulte de sex feminin care numai ele știu ce-i în sufletul lor.

Raportul, bazat pe un studiu compilat din declarațiile mai multor doamne ce povesteau în fața blocului după ce s-au întors de la piață, a confirmat că sufletul uman e un complex abstract impenetrabil ale cărui mîhniri nu pot fi intuite de vecine sau colege de muncă. Inscrutabilitatea acestuia dovedește ceea ce majoritatea femeilor bănuiau deja, și anume că numai ele pot ști ce frămîntări zac în sufletul lor și cît de greu le-a fost în trecut.

Mai bine de trei sferturi dintre femeile participante la studiu au reușit să demonstreze, prin povești, deducții personale și anecdote auzite de la o prietenă bună, că numai ele știu ce-i în sufletul lor. Același studiu a mai descoperit și că nimeni nu poate să-și dea seama cîte sacrificii au făcut și prin cîte au trecut ele (femeile, n.r.) ca să ajungă aici.

De asemenea, s-au găsit unele indicii care dau de înțeles că femeile simt altfel chestiile astea.

Marja de eroare a studiului este mai mică de 3%, întrucît s-au luat măsuri ca emotivitatea participantelor să nu fie influențată de sîngerările lunare (s-a eliminat astfel isteria menstruală specific feminină care ar fi putut afecta rezultatul).

Departamentul E.P.R.E.S.I.E. va iniția în curînd un alt studiu, unul care dorește să afle motivele pentru care bărbații refuză să facă și ei puțină curățenie prin casă. Ce, le pică mîna dacă dau cu aspiratorul sau spală un castron? Ei, drăcia dracului.
-----

May 26, 2016

E posibil ca ăștia 3 milioane să ne trolleze?

Trebuie să fie posibil pentru că nu se poate altfel. Nu pot să admit că trăiesc într-un univers în care unii oameni cred că homosexualitatea e contagioasă, ca o boală. Sau că e o alegere. Sau că e doar o haltă către pedofilie, zoofilie, necrofilie sau alte filii. Nu pot să cred că în timp ce țara arde (literalmente, uneori) babele semnează liste prin care cer să se limiteze drepturile civile ale celor cu orientări sexuale diferite.

Argumentele unora dintre cele 3 milioane de familiști tradiționali sînt atît de ridicole încît nu-mi vine să cred că nu-s născocite de un umorist undercover. Ofer drept dovadă doar două comentarii găsite pe pagina de Facebook Ileana Badiu:


Da, argumentul femeii este următorul: homosexualitatea e nașpa pentru că a văzut ea viitorul în filmul Al Cincilea Element. O femeie care nu știe să facă diferența dintre realitate și o ficțiune oarecum distopică, una cu mașini zburătoare, extratereștri și Bruce Willis, are pretenția să fie luată în serios. Să-mi fut una! Nici nu știu cum să reacționez cînd citesc asemenea enormități. Nu poate fi aievea, deci musai să fie trollaj fin.

Iar dacă, întradevăr, e trollaj, răspunsul nu poate fi decît în același registru. Astfel că m-am implicat și eu în discuție. Nu, nu i-am explicat frumos femeii diferența dintre orientare sexuală și abuz sexual. Nici diferența dintre incest și sex consensual între adulți. Nici nu i-am confirmat că unii cîini sînt mai fideli decît unii bărbați. Nu, i-am răspuns la ignoranță cu o ignoranță egală:


Încă aștept răspunsul. Dar parcă văd ce-o să răspundă. O să fie ceva de genul: "Dumnezeu a vrut ca sexul anal să se facă doar între un bărbat și o femeie". Moment în care o să-i trimit poza asta:


-----

May 25, 2016

3 indicii clare ce prevestesc gaypocalipsa

Niciodată valorile tradiționale n-au fost mai amenințate de spectrul pervers și rogvaiv al homosexualității ca acum. Trăim zile tulburi, în care devine din ce în ce mai greu să-i explici copilului tău că dragostea fizică suportă multiple forme de manifestare, nu doar bărbat cu femeie, bărbat cu studentă în fustă mini, băbat cu milfă sau doi bărbați cu o femeie într-un jacuzzi.

Propaganda libertinilor obsedați sexual lubrifică drumul umanității către gaypocalipsă. Semnele sînt mai clare ca oricînd. Normalitatea își dă ultimele suflări. Homoeroticismul se răspîndește cu viteze de sex oral executat rapid în baie, la un chef. Nimeni nu va fi în siguranță. Mai ales copiii mici, despre care se știe că vor să bage în gură tot ce văd.

Indiciile sînt greu de ignorat:

1. În ultima vreme, au fost documentate foarte multe cazuri de curcubeu. E plină social media de poze cu curcubee. Lobby clar în direcția legebeteului. Nu poate fi o coincidență legată de cantitatea de apă din atmosferă și felul prin care se reflectă, refractă și dispersează lumina prin ea. E un indiciu clar că vine Sfîrșitul Zilelor Hetero.

2. A crescut rata divorțurilor. Un bărbat care divorțează de o femeie nu o să vrea să se recăsătorească cu altă femeie, că ar fi cam același lucru. O să vrea cu un bărbat, să cunoască ceva nou. La fel și cu femeile. Astfel, va crește rata homosenzualităților bărbat cu bărbat și femeie cu femeie. Eventual, trei femei într-o cameră de hotel, după ce s-au întors de la o conferință pe tema marketingului digital.

3. A spus-o chiar și Olivia Steer: viitorul sună gay. Iar o femeie care știe să facă prăji fără foc e cea mai în măsură să vorbească despre cum homosexualitatea poate avea ca efect declinul natalității și extincția totală a rasei umane. Sau despre vaccinuri.

Gaypocalipsa pare, în lumina colorată a acestor indicii, inevitabilă. Fiecare se va proteja cum poate. Din cîte am înțeles, majoritatea vor folosi prezervativul.
-----

May 23, 2016

Îi cunoști pe toți cei 19 membri ai trupei Carla's Dreams?



Carla's Dreams este un proiect muzical moldovan pornit de Andrei Țăruș în anul 2012. Formată în Chișinău, trupa combină mai multe stiluri muzicale cu lejeritatea cu care se combină vodca cu sucul de grefe. Melanjul unic de hip-hop, jazz, rock și pop a transformat trupa într-o senzație muzicală al cărei succes nu mai poate fi contestat nici măcar de cei care neagă încălzirea globală.

La baza acestui succes stă, în primul rînd, cantitatea impresionantă de muncă depusă de cei nouăsprezece (19!) membri ai trupei. O altă noutate, nemaiîntîlnită în acest domeniu, este felul în care componenții trupei s-au împărțit pe departamente. În timp ce unii dintre ei compun piese noi, ceilalți filmează și editează videoclipuri, merg în turnee, șantajează oamenii de radio să le difuzeze melodiile sau pun la cale featuringuri cu numele mari din industria muzicală românească.

Dacă ar fi mai puțini oameni în trupă, șaptesprezece de exemplu, cei din Carla's Dreams n-ar putea să mențină ritmul nebun cu care ne-au obișnuit deja. Îi ajută, desigur, și faptul că-și acoperă fețele cu vopsele (vezi poza de mai sus). Astfel, oricînd pot fi efectuate schimbări între departamente, că nimeni nu își dă seama cine-i mînjitul care cîntă de sub gluga neagră.

Ceva similar a mai reușit doar Lady Gaga, un artist compus din cinci femei îmbrăcate în resturi menajere care făceau cu rîndul, în funcție de cum aveau liber.

Pe lîngă Andrei, în trupa Carla's Dreams îi mai avem și pe: Iura, Dima, Mișa, Grișa, Sașa, Natașa, Dima (zis "Crețu"), Aleksei, Boris, Dima (zis "celălalt Dima"), Dori, Nori, Ori, Oin, Gloin, Bifur, Bofur și Bombur. Producătorul general, coordonatorul din umbră al artiștilor din umbră, este cunoscutul muzician Sorin Oakenshield. De asemenea, trupa a mai solicitat în trecut ajutorul unui producător suplimentar, în persoana lui Dain Picior de Fier, vărul lui Sorin Oakenshield.
-----

May 20, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.15) - Cînd viața îți oferă lămîi, sigur vrea ceva la schimb

Cînd viața îți oferă lămîi, e ideal pentru bunăstarea ta mintală să privești partea plină a paharului de limonadă și să te joci distrat cu paiul printre cuburile de gheață și frunzele de mentă, bucurîndu-te de gustul înțepător al citricului. Asta dacă nu preferi să cazi pradă unei acre resemnări, că doar și nihilismul e pentru oameni, nu pentru girafe, vorba unui mare filozof.

Cînd viața îți oferă un avion prăbușit din motive necunoscute deasupra mării, mobilizezi rapid aparatul de PR și revendici accidentul ca fiind un atentat plănuit cu migală de organizația ta jihadistă. Cum de nu ne-am gîndit la asta pînă acum? Cum de nu am făcut asta și cu zborul ăla malaezian? Sau cu virusul Zika? Sau cu asasinarea lui JFK? Cine ar putea să spună că nu noi am orchestrat dezastrul aerian cînd cutia neagră zace pe fundul oceanului cu Nemo și Dory și președintele francez a declarat deja că nu exlude nici o ipoteză? Nici una! Nici ipoteza atacului extraterestru, nici ipoteza unei invazii de șerpi, ca-n filme, nici măcar ipoteza ca una dintre stewardese să fi fost, de fapt, un yeti sinucigaș cu silicoane și fustică mini. Evident, nu s-a eliminat nici ipoteza ca în spatele prăbușirii avionului să fi fost unul dintre kamikamarazii mei islamiști. Ceea ce s-a dovedit a fi mană cerească pentru noi. Un cadou picat din cer, ca să zic așa.

Este exclusiv meritul meu că atunci cînd oportunitatea a bătut la ușa cortului, am fost destul de sprinten la cap să-i recunosc ciocănitul și să deschid fermoarul ce ține loc de intrare, poftind-o înauntru. Am îmbrățișat-o ca pe o prietenă dragă, dar una pe care nu am mai văzut-o din liceu, astfel că nu prea am avut ce discuta cu ea. M-am grăbit să o prezint șefilor. Încă nu pot să mă gîndesc la ei ca fiindu-mi superiori. Dacă ar fi fost întradevăr superiori, s-ar fi gîndit la mișcarea asta înaintea mea. Nici nu mai are rost să menționez că a făcut o impresie nemaipomenit de bună. E greu să nu recunoști Oportunitatea cînd o vezi, oricît ai fi de închistat în tradiții și obiceiuri vechi de sute de ani.

Mă așteptam, naivul de mine, să fiu invitat și eu în sînul Sfatului Islamic, să pun la care, împreună cu ei, filmarea pe care să o antedatăm prin trucaje video astfel încît să dăm impresia că am prăbușit intenționat aeronava Egyptair. Fix pulah lui Abdulah! Mi-au mulțumit frumos pentru idee și mi-au transmis că se așteaptă la lucruri mărețe din partea mea după ce voi ajunge în România. Cumva, vor să fac lucruri mărețe în banca mea, nu în spațiul lor de joacă, să nu care cumva să-i eclipsez sau ceva. De parcă darurile lui Allah sînt limitate și nu există destulă glorie pentru noi toți în Lumea de Apoi. Las că le arăt eu lor!

Plecarea e peste trei zile. Nu cunosc itinerariul. Sincer să fiu, nu mi s-au comunicat multe detalii despre drumul meu pînă acolo. E mai bine așa. Mai sigur, pentru toți cei implicați. În caz că voi fi capturat și torturat, nu voi putea să divulg felul prin care ISIS infiltrează agenți operativi pe teritoriile europene. Din cîte am înțeles, voi fi ascuns într-un camion care transportă droguri. Toți vameșii de pe drum sînt complici, inclusiv cei români. În schimbul unor sume variabile de bani, aceștia permit trecerea drogurilor. Că au văzut ei numai oamenii buni prizează cocaină prin filme. Sînt foarte exigenți, în schimb, cînd vine vorba de refugiați, de unde și nevoia de a penetra pe ascuns granița.

Ajuns acolo, îmi va fi mai ușor. Voi studia medicina, asta e acoperirea mea oficială. Ceea ce înseamnă că va trebui să fac sex cu multe românce, dar e un sacrificiu pe care sînt dispus să-l fac. Înscrierea mea la universitate s-a rezolvat ieftin, cu ajutorul unui rector căruia scandalul plagiatelor i-a dimiunat veniturile. Conform dosarului pe care l-am primit zilele trecute, omul are nevoie critică de bani de cînd amanta lui s-a decis că vrea să-și deschidă un salon de manichiură. Ea fiind absolventă de liceu pedagogic și cam atît. Întotdeauna i-a plăcut să facă modele unice pe unghii și acum crede că poate să transforme asta într-un biznis, să fie o femeie de afaceri respectabilă, care se descurcă pe cont propriu. Desigur, după ce-i finanțează amantul deschiderea unui salon. Treaba lor. Nu mă bag, că nu înțeleg rostul unghiilor tehnice. Prefer unghiile practice.

Același rector mi-a făcut rost și de cazare. O garsonieră aflată într-o zonă liniștită a centrului. Locuința a fost a bunicilor lui, dar mă-sa nu l-a lăsat să o vîndă după moartea lor – ceva legat de imposibilitatea de a vinde casa părintească – așa că acum o ține degeaba, că amanta preferă să se întîlnească cu el la hotel. Pare genul de femeie care se respectă. Mi-ar plăcea s-o cunosc. Cred că ne-am înțelege bine. România e genul de țară în care toată lumea crede că știe engleză. Bine sau rău, cu siguranță o să fie interesant. Măcar atît.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14

-----

May 19, 2016

Un român inventiv și-a trecut pe GPL mașina timpului


Cel mai facil mod de a călători în timp se realizează intrînd într-un oficiu poștal. Astfel, ai ocazia să vezi cu ochii tăi cum arăta lumea în urmă cu zece, douăzeci, sau chiar cincizeci de ani. Pentru călătorii mai lungi, însă, e nevoie de o mașină a timpului. Atenție! Pentru călătoriile în timp trebuie achitate taxele de autostrada timpului și rovinietele aferente.

Mașini ale timpului există deja de nu contează cît timp. Atunci cînd o poți manipula din schimbătorul de viteze, coordonata temporală devine cvasi-irelevantă. O particularitate interesantă a mașinilor timpului este nevoia de a fi dotate cu mai multe tipuri de anvelope: de vară, de ev mediu, de eră glaciară sau de off-road preistoric. Iar farurile de ceață trebuie înlocuite cu faruri de "negura anilor".

Din cauza scumpirii carburanților, un român inventiv a ales să-și treacă mașina timpului pe GPL. Gazul Petrol Lichefiat este mult mai ieftin decît fluidul anticuantic ce alimentează motorul uărp al acestor mașini, astfel că instalația de GPL se amortizează în nu contează cîți ani. La mașina timpului poți oricînd să dai ceasul înapoi.

Românul inventiv, inginer în Bumbești Jiu, spune că face drumuri dese în spațio-timp, astfel că trecerea mașinii timpului pe GPL face sens din punct de vedere economic. Prețul scăzut al unei alimentări îi va spori acestuia profitul, el folosind mașina pentru a aduce căciuli dacice din anul 50 î.e.n., căciuli pe care le vinde apoi hipsterilor cu barbă din întreaga țară.

Românul, care a dorit să-și pătreze anonimatul, are o neliniște, totuși. Pentru a-i convinge să scadă prețurile la căciuli, i-a lăudat intens pe daci, lingușindu-i și convingîndu-i că sînt cei mai inteligenți, harnici și curajoși oameni care au existat vreodată. Chestie care-i posibil să le fi insuflat dacilor un fals sens de siguranță ce a contribuit decisiv la înfrîngerea lor de către romani. Toate acestea oricum s-au întîmplat deja, dinante să-și ia inginerul jiu-bumbeștean o mașină a timpului, deci eșecul celui mai extraordinar popor din istorie nu poate fi pus în cîrca lui. Sau...?

În ceea ce privește planurile de viitor, omul nostru poate sta liniștit. Zice că și le-a îndeplinit deja.
-----

May 18, 2016

Corporatist face lumea un loc mai bun participînd la un maraton

Începînd de duminică, zi în care Florin Moț a participat la maratonul organizat de firma de audit fiscal la care e angajat, lumea a devenit un loc mai bun, mai sigur, mai ok în toate privințele. Începînd de duminică, cursul umanității a fost direcționat delicat către un viitor mai luminos și mai plin de speranță grație gestului incredibil de generos al acestui corporatist sufletist.

Simpla sa prezență la maratonul caritabil, maraton organizat de firma sa împreună cu un ONG care militează împotriva tratamentelor inumane la care sînt supuși porumbeii din piețele publice, a făcut ca lumea să fie un loc mai bun pentru fiecare dintre noi. Un pas mic pentru om (mai precis o gașcă de pași mici organizați sub formă de jogging), un pas uriaș către o lume mai bună, mai fericită și prielnică dezvoltării armonioase a spiritului uman. Bravo, Florin!

Florin, account manager la firma ce a organizat Crossul SF, n-a alergat pentru el, ca toți egoiștii pe care-i vezi prin parcuri și săli de sport. Nu, el a alergat pentru o cauză nobilă, umanitară, ceea ce-l face pe el mai bun decît restul oamenilor și face și lumea, în general, să fie un loc mai bun per ansamblu. Toată lumea cîștigă! E irelevant că a alergat doar jumătate de maraton, rezultatul a fost la fel de spectaculos și de util.

Deci, pentru gestul incredibil de mărinimos al acestui OM de a termina un semi-maraton în singura lui zi liberă, eu îi transmit sincere semi-felicitări!

-----

INCREDIBIL! Acestui cartof i-a crescut păr

May 16, 2016

Covrig cu iaurt, considerat "prînz"

Varză, brînză, barză, viezure, mînz, prînz. Cuvinte ce ne-au rămas de pe vremea dacilor. Cuvinte care încapsulează și concentrează într-o singură consoană zpiritul nostru național. Fiecare dintre aceste cuvinte este legat de mîncare, atît de importantă a fost noțiunea de stomac plin pentru etnogeneza acestui brav popor, dar și pentru bunăstarea zilnică a fiecăruia dintre noi.

Cu toate că e perfect conștientă de acestea, precum și de faptul că prînzul este una din cele mai importante trei mese ale zilei, Cecilia Muștiuc continuă să considere că un covrig și un iaurt de băut reprezintă un prînz decent, de om matur care lucrează zece ore pe zi. Chiar și sîmbăta, cînd are zi scurtă, de numai 8 ore.

Pentru că jobul de Quality Assurance Specialist la o firmă de IT ce face softuri pentru străinătate nu-i permite pauze mai lungi de 15 minute, în care să stea jos și să savureze o masă caldă, Cecilia a ajuns, cu timpul, să fie convinsă că își poate asigura o bună parte doza zilnică de nutriente dintr-un covrig bavarez și un iaurțel. Spune că mîncarea gătită o obosește, că îi cade greu la stomac, iar ea vrea să fie sprintenă și productivă.

Micul dejun, cea mai importantă masă a zilei, e rezolvat de obicei cu ajutorul unei cafele "To Go" și a unei brioșe cu ciocolată. Prînzul e pentru ea o corvoadă ce nu face decît să-i întrerupă flow-ul și să-i dilueaze capacitatea de focusare de care are nevoie pentru a-și îndeplini task-urile. Cu cît e mai scurt acest interludiu gastronomic, cu atît mai bine.

La francezi, prînzul ține o oră și-un pic și include cel puțin un pahar de vin. La greci prînzul ține patru ore și include și un somn de amiază. La spanioli, siesta e impusă prin lege. La firma la care lucrează Cecilia, prînzul se mănîncă în fața calculatorului în timp ce finalizezi un proiect care trebuia să fie gata de vineri. 

Ceciliei nu i se pare nimic greșit în asta, că doar munca e brățară de aur și pîinea are carbohidranți. Dacă pîinea ar fi cu adevărat rea, nu s-ar mai vorbi despre ea în rugăciunea Tatăl Nostru. Plus că iaurtul are o grămadă de bacterii bune pentru flora intestinală. Și un tranzit intestinal regulat devine extrem de util cînd ai un șef care îți numără minutele petrecute la toaletă.
Ilustrare grafică a calculelor se ce petrec în capul Ceciliei la ora prînzului
-----

May 13, 2016

Jurnalismul nu este contagios, ne liniștesc specialiștii care l-au consultat pe Tolontan

Afișînd simptome clare de jurnalism corect și imparțial, Cătălin Tolontan a semănat panică printre ziariști, oameni de televiziune și nu numai. Boala care pare să îl macine pe cronicarul sportiv i-a înfricoșat într-un asemenea hal pe oamenii din mass-media încît aceștia au cerut unei comisii de specialitate să verifice dacă jurnalismul nu este contagios.

De la o vreme, pînă și colegii de trust au început să-l privească chiorîș pe Cătălin, ca pe un pacient zero ce ar putea stîrni oricînd o epidemie națională de jurnalism obiectiv și bine documentat, care să servească interesele publicului, nu interesele economice ale unui grup select de patroni, politicieni și/sau moguli.

Mircea Badea Chiar El, unul dintre cei mai vehemenți contestatari ai celui care a ajuns să fie cunoscut drept tolo.ro, s-a declarat speriat din cale afară că ar putea să se îmbolnăvească și el de jurnalism, boală care i-ar dilua drastic pupincursimul și ipocrizia ce-l caracterizează.

Ca să fie siguri să nu se contaminează și ei cu virusul jurnalistic, care declanșează în victime o dorință irațională de a porni anchete pe teme relevante și de a descoperi cazuri grave de corupție, oamenii din ziare și televiziuni au început să-l ocolească pe Cătălin de fiecare dată cînd îl întîlnesc pe stradă, pe holuri sau pe interneți. Ca antidot, aceștia se tratează cu doze duble de batiste pe țambal și diversiuni de magician amator.

Nici măcar acum, după ce comisia de specialiști a Ministerului Sănătății a demonstrat cu probe că jurnalismul nu este contagios, oamenii nu-s complet convinși că Terminatolo e sănătos la cap. Neobișnuiți cu ideea de probe obținute pe bune - și nu scoase din dosare servite de servicii-, oamenii sînt încă sceptici cu privire la condiția Tolontanului, suspectînd că boala lui s-a răspîndit deja prin redacțiile GSP, RISE Project sau Casa Jurnalistului.

Între timp, starea lui Cătălin Tolontan pare să se fi stabilizat, organismul său făcînd față cu brio jurnalismului și luptînd cu toți anticorpii împotriva unui sistem sanitar care a pus în pericol cu bună știință zeci de mii de vieți omenești. Să sperăm că se va însănătoși cît mai curînd.

Poză cu Cătălin Tolontan luată de undeva de pe internet. Nu știu să numesc sursa. Ce-s eu, jurnalist?
-----

May 10, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.14) - Barbarii de Balcani

Terorismul e mai mult decît un job, e un blow job. Da, exploziile sînt o parte consistentă a meseriei, dar altul e motivul pentru care am ajuns la această nefericită concluzie. E un blow job deoarece riști oricînd s-o sugi. Desigur, o sugi la modul metaforic. Însă, de multe ori, o metaforă e mai dureroasă decît un sex oral. Ba nu. Metafora întrece oricînd oralul, care nu poate fi dureros decît dacă e executat foarte-foarte greșit, ceea ce nu-i doresc nimănui, nici măcar nesimțitului care mi-a furat bocancii. Oralul e minunat, indiferent de care parte a lui te afli (no homo). Metafora, în schimb, e monstruos de periculoasă. Poți s-o sugi metaforic cînd îți pică o bombă americană în poală, poți s-o sugi metaforic cînd o dronă îți prăbușește peștera peste scăfîrlie sau poți s-o sugi metaforic cînd ești trimis să terorizezi un stat care are o istorie seculară de a se teroriza singur.

Da, am primit brief-ul despre România, deci e oficial. Va trebui să fac jihad printre români. Ocazie cu care am primit și permisiunea de a-mi tunde barba, ca să mă camuflez cît mai bine printre ei, să devin unul de-ai lor, măcar în aparență. Chestia asta îmi va fi utilă mai ales în mijloacele de transport, care, din ce am văzut în online în ultima vreme, par să fie pline de oameni cu ten măsliniu care ascultă muzică orientală.

Sînt paralizat. Citesc și plîng. Nu mă pot stăpîni; e atît de trist tot ce mi se întîmplă. Mă încearcă o depresie vecină cu suicidul, deși cred că l-aș mînia teribil pe Allah să mă arunc în aer așa singur, fără să iau cu mine niște infideli, astfel că mă abțin de la autoflagelări de orice fel. Îmi ajunge chinul de a fi exilat printre barbarii de Balcani, cum li se mai spune românilor.

Rațiunea din spatele acestei decizii nu mi-a fost comunicată. Probabil că au ei motivele lor, deși noțiunea de a face jihad într-o țară de lumea a treia pare cumva scoasă din burkă. Li s-a golit sacul cu idei și s-au văzut nevoiți să improvizeze. Fie asta, fie li s-a golit sacul cu bani și s-au inspirat din ograda multinaționalelor, optînd pentru un downsizing făcut ca la carte. Cartea de dat nume frumoase retragerilor rușinoase (carte în rime).

Jihad low-cost. Posibil și low-quality, dar asta rămîne de stabilit după ce ajung pe teren și estimez deranjul pe care pot să-l provoc cu cîteva atentate bine gîndite. Dacă ei n-au avut grijă și au pierdut controlul sondelor de petrol care ne finanțau operațiunile, acum eu trebuie să fiu mai creativ, mai harnic și mai eficient ca să compensez pentru incompetența lor. Practic, mă sacrific pentru păcatele lor, ca Iisus. Ce nenorocire!

Din rezumatul pe care l-am primit de la șefi, că mi-e greu să-i numesc superiori, am impresia că România e formată din materialul rămas după ce s-au pus la punct celelalte țări, cele în care chiar merită să faci jihad. Broscuța aia mică și verde pe care o vezi prin vitrinele cofetăriilor reprezintă cel mai bine România, o țară încropită din resturile altor țări, o țară a cărei savoare unică e dată de alcoolul adăugat cu generozitate compoziției. România e un mecanism confecționat din piese de rezervă, îmbinate aproximativ și funcționînd pe bază temporară grație unui mix salutar de improvizații. Lucrul acesta e ilustrat perfect de forma lor de guvernare: o teocrație discretă ce se sprijină pe relația incestuoasă dintre biserică și politică.

Cu toate că am conștiința curată, nu pot să scap de sentimentul că prin această misiune sînt pedepsit pentru o gravă ofensă adusă organizației și ideii de război sfînt. Ciudat, că eu nu mă simt cu musca pe turban. Nu știu să fi făcut ceva greșit. Nebănuite sînt căile jihadului. De fapt, îmi sînt destul de clare aceste căi. Atît că accesul pe ele este permis doar riveranilor, pe bază de nepotism, favoruri și relații. Din cîte am citit pînă acum, pe sistemul acesta s-a clădit și pseudodemocrația românilor. Din cîte am citit pînă acum, pe diagonală și printre lacrimi, am mai reținut cîteva chestii despre România:
  • o mare parte a populației nutrește un dispreț profund pentru țara în care s-a născut și nu se sfiește să facă public acest dispreț, afișîndu-l cu mîndrie fățișă de fiecare dată cînd i se oferă ocazia; din acest motiv, România a primit din partea locuitorilor săi mai multe denumiri alternative, precum: Țara Soarelui Dispare, Țara Celor O Mie De Fuck-uri, Sexagonul, Darul Nulului, Tărîmul Strîmt sau Frînarul Europei (se observă că majoritatea acestor denumiri au conotație sexuală; acest lucru este o reacție la represiunea sexuală impusă de cutumele religioase de-a lungul timpului); 
  • sistemul lor sanitar funcționează contraintuitiv; există șanse mai mari să iei o infecție dintr-un spital decît din orice alt loc; nu este ceva neobișnuit să auzi mame care spun copiilor, în timp ce vizitează pe cineva într-un spital, să nu atingă nimic, să nu se murdărească;
  • șoselele lor sînt mai pline de gropi decît ale noastre (și ale noastre au fost ținta unor bombe!); intenția este de a încetini parcursul invadatorilor străini, care vizitează țara în căutarea unor locuri prilenice investițiilor; metoda este una veche, moștenită din evul mediu, o perioadă istorică în care oamenii pîrjoleau cîmpiile și otrăveau fîntînile de frică să nu le fure cotropitorii străini cerealele bio și apa plată; mi se pare corect – mai bine distrugi decît să împarți cu altul; 
  • sistemul de educație e la pămînt; în ciuda acestui tragic neajuns, românii sînt extrem de descurcăreți și de inventivi; au un moral bun și sînt optimiști, deși nimic din istoria lor recentă nu lasă impresia că lucrurile se vor îmbunătăți pentru ei în viitor; la asta e posibil să contribuie și cantităție mari de alcool pe care le consumă (sînt pe locul cinci la nivel mondial, ceea ce nu știu dacă e lăudabil sau dimpotrivă); 
Dosarul e gros. Suspect de consistent și de detaliat. Nu-mi vine să cred că cineva a făcut atît de multă documentare despre ceva atît de neinteresant. Am la dispoziție o săptămînă să învăț cît mai multe despre România, timp în care mi se va organiza infiltrarea pe teritoriul țării. Totul se face cu concursul lor, nici nu se putea altfel. Planul e destul de banal, dar detaliile sînt delicioase. Le voi povesti altă dată. Acum mă duc să mitraliez ceva, poate îmi mai revin puțin din starea de șoc.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11 // 12 //  13 

-----

May 7, 2016

Cele 5 obiceiuri sănătoase ale oamenilor săraci, dar fericiți

Rutina, bat-o proverbiala vină, e nevoită să îndure povara sisifică a unei nefericite faime. Sensul ei peiorativ, devenit deja cvasi-implicit, e greu de spulberat. Agent al plafonării și impresar al plictisului, rutina și-a dobîndit în timp un aer de cartier rău famat al comportamentului uman.

Moralitatea neutră a rutinei pare a fi desconsiderată de metehnele moderne. Acum, cînd variația, viteza și aleatoriul au căpătat parfum de virtute, rutina defilează într-un penaj de rățușcă urîtă. Conform basmului, tot ce-i trebuie acestei rățuști pentru a se transforma într-o splendidă lebădă e îngrijirea corectă și corespunzătoare (și hrana sub formă de grăunțe).

Rutina e o unealtă, una ce poate fi folosită atît pentru binele sinelui, cît și pentru vătămarea acestuia. Lecțiile de viață, deprinderile sănătoase și învățămintele doldora de înțelepciune pot fi derivate și din repetitivitatea banală a cotidianului. Și sînt cu atît mai înălțătoare venind din partea unor săraci. Nu te-ai aștepta ca niște oameni sărmani, care nu au nici după ce să bea apă murdară dintr-o baltă, să aibă ceva de oferit, dar te-ai înșela.

Pentru că săracii pot fi un izvor nesecat de inspirație din care să-ți ostoiești setea motivațională. Nu toți săracii, desigur, pentru că majoritatea-s niște mîhniți cărora doar chirăitul mațelor le acoperă discursul complet neinteresant, doar unii dintre ei. Mă refer la cei fericiți. Cei care, întîmplător, au anumite obiceiuri de la care nu se abat. Iată cîteva dintre ele:

1. Micul dejun e sfînt. Nu degeaba i se spune cea mai importantă masă a zilei. Oamenii săraci, dar fericiți nu își încep ziua fără acesta, imprimîndu-i o însemnătate ritualică. Chiar și atunci cînd micul dejun constă în cîțiva biscuți serviți între două felii de pîine. Sau o mînă de mere furate dintr-o grădină. Sau pufuleți înmuiați într-un ceai de buruieni culese din jurul blocului. Supa de coji de cartofi e surpinzător de gustoasă și sățioasă.

2. Mersul pe jos face piciorul frumos și traiul sănătos. Săracii fericiți aleg mersul pe jos în locul folosirii unei mașini pe care oricum nu și-o permit. Și nu doar că nu și-o permit, dar n-au bani nici măcar de-o poză cu o bicicletă. Mersul pe jos e sănătate curată, gratuită. Pentru că altfel te bucuri de viață cînd, în drum spre serviciu, îți iei timpul necesar să admiri cum se cuvine frumusețile orașului. Mai ales dacă plouă și ți-e urît să apelezi la transportul în comun (deoarece n-ai bani de bilet).

3. Reciclarea. Declinul societății de consum e evident. Nu putem produce gunoaie în ritmul de acum fără a destabiliza grav mediul în care trăim. Astfel că oamenii săraci, dar fericiți reciclează ca și cum viața lor ar depinde de asta. De multe ori, chiar depinde. Nimic nu se aruncă, totul se transformă. Un pantof rămas mic poate fi folosit pe post de cană. O haină ruptă arde bine, aproape ca lemnul, în nopțile reci de iarnă. Doza de bere e bună să ții în ea chiștoacele adunate de pe stradă din care îți încropești țigările. Orice lucru, oricît de vechi sau stricat, poate fi recondiționat și refolosit.

4. Igiena. Mai precis, o abordare relaxată, oarecum dezinteresată, a igienei personale. Necesitatea unor abluțiuni zilnice a fost intens supralicitată de către vînzătorii de săpunuri. Așa cum o pisică se poate menține curată prin forțe proprii, poți să o faci și tu, chiar dacă nu ajungi cu limba prin toate coltoanele corporale care-i sînt accesibile unei pisici.

Și cam atît. Oamenii săraci, dar fericiți sînt obișnuiți cu lipsurile. Știu să se descurce cu mai puțin. De exemplu, le ajung patru obiceiuri sănătoase, chiar dacă titlul promitea cinci. Acest skill este crucial pentru sănătatea lor, în special pentru sănătatea lor mintală, cea de care depinde fericirea. Avem multe de învățat de la ei, săracii.

Adoptă aceste obiceiuri și ai putea să fii și tu fericit. Sau măcar sărac. Succes!

-----

May 6, 2016

Doi tineri au fost bătuți în autobuz pentru că citeau cu voce tare

Doi tineri bucureșteni au fost agresați în autobuzul 333 pentru că citeau cu voce tare. Lectura zgomotoasă a celor doi i-a deranjat pe ceilalți pasageri într-o asemenea măsură încît mai mulți călători s-au autosesizat și i-au agresat fizic, pe bază de cafteală, rupîndu-le cărțile și jignindu-i cu apelative precum "viermi de bibliotecă" sau "dottore".

Încăierarea s-a produs după ce tinerii cititori, ce aparțin unui grup de minorități intelectuale cunoscut drept Clanul Lecturarilor, au refuzat în repetate rînduri să folosească pentru citit vocile interioare (vocea interioară e vocea aia mică pe care o auzi în cap atunci cînd te uiți peste cuvintele scrise pe foaie sau ecran - procedeu numit și subvocalizare în jargonul cititorilor înrăiți, n.red.). 

Poliția Capitalei a deschis un dosar penal pentru tulburarea ordinii și liniștii publice, după ce un martor aflat la fața locului a postat un clip ce începe cu cei doi citind exagerat de tare, sfidător aproape, pasaje din cărțile pe care le aveau la ei. Din spusele unora, cele două cărți din care s-a citit erau Festinul ciorilor de George R.R. Martin și La țigănci de Mircea Eliade. Așa cum era de așteptat, spoilerele i-au inflamat pe cei ce nu trecuseră de sezonul doi din serialul Game of Thrones.

Incidentul vine la doar două zile după ce în tramvaiul 41 mai mulți oameni și-au împărțit pumni, picioare și karăți din cauza volumului la care unii dintre ei ascultau manele. 

Discriminerea culturală în mijloacele de transport este un subiect care a divizat opinia publică în ultima vreme. Unii cetățeni sînt de părere că nu este acceptabil în nici un caz să bați pe cineva doar pentru că citește cu voce tare în public, chiar dacă citește din platitudinile spirituale ale lui Osha sau din exercițiile de echilibru ale lui Tudor Chirilă. 

Alți oameni, în schimb, sînt de părere că e perfect normal să ți se facă semnul de carte guler dacă insisți să îți impui preferințele literare asupra celorlați. Ceea ce sună oarecum logic și în concordanță cu o mai veche vorbă din popor, cea care spune că ce ție îți place, altuia nu-i face.

-----

May 5, 2016

Salată "ușurică" include, printre altele, un șnițel și trei ouă

Sorana s-a ferit întotdeauna de matematică și de problemele absurde pe care aceasta le ridică. Și bine a făcut, că la 27 de ani, cîți are ea, încă n-a avut nevoie nici de integrale, nici de derivate, nici măcar de fracții sau procente, că la restaurante nu lasă bacșiș. Zero la sută e ușor de calculat. Oricum chelnerii primesc salarii, de ce să le dea ea bani în plus? Ce, ea primește bacșiș la ea la serviciu?

Chiar și așa, există unele calcule care îi reușesc întotdeauna Soranei. În ciuda analfabetismului matematic cu care s-a resemnat deja, ea poate oricînd să estimeze cu precizie suma caloriilor pe care le consumă într-o zi. Numărul este, aproape de fiecare dată, mai mare decît doza zilnică recomandată. N-ar fi o problemă dacă acest cumul de calorii ar fi doar puțin mai mare decît nenorocita de DZR, că aproximare umanum est, dar de cele mai multe ori e dublu. Motiv pentru care Sorana s-a hotărît să consume mai multe salate. Că doar nu le-ar lăuda lumea cu atîta pasiune dacă n-ar fi bune pentru slăbit. Încropite cu talent, ar putea fi chiar sațioase, eventual și gustoase. De ce nu?

Decizia ei a coincis cu intrarea în post, astfel că i-a fost mai ușor să se țină de regimul salatier, mă gîndesc. Azi, cînd m-am întîlnit eu cu ea, își prepara una "mai ușurică". Baza sălățicii, din cîte am observat, era un pat de rucola peste care Sorana a așternut roșii cherry, doi castraveciori tăiați felii, niște cubulețe de mozarella, oleacă de praz, puțin parmezan, o idee de oregano, pentru gust, și un dressing de miere cu muștar peste toate, ca liant între ingrediente.

O fulguială de sare roz de Himalaya și piper alb ar fi dat gustul final sălățicii, asta dacă Sorana nu și-ar fi adus aminte că mai are o grămadă de mîncare rămasă de la Paște. Fără să ezite, a adăugat sălățicii trei ouă fierte și un șnițel de pui mare cît palma unui baschetbalist. Lăsînd pe bufet cojile de ou, coji care, întîmplător, aveau culoarea cojilor de ceapă, s-a apucat să mănînce salata cu o poftă pe care n-o mai văzusem decît la sugari. Mi-a spus că nu avea mai mult de 1.500 de calorii. Nu știu ce înseamnă asta, dar pare mult.

Mi-am terminat cafeaua și mă pregăteam să plec. Procesul de finalizare a unei vizite e complex. E compus din mai multe etape: declararea intenției că vrei să pleci, zăbovirea pe hol, discutarea unor subiecte în timp ce ești încălțat în fața ușii și salutările pe casa scării. Eram abia la primul nivel. Mulțumeam pentru tratație și promiteam că ne vom întîlni mai des.

În timp ce îmi puneam ceașca în chiuvetă, ca un musafir grijuliu care nu vrea să deranjeze prea mult, o văd cotrobăind prin frigider. Ea îmi sesizează surprinderea. Calm, fără să se scuze, îmi spune că sălățica îi deschisese apetitul. Avea poftă și de-un fel principal. Ceva fără pîine, că doar era la dietă.

Dramatizare. Salata Soranei n-a rezistat destul cît să apuc să-i fac o poză
-----

May 4, 2016

Noua modă la tinerii politiceni: operația de extirpare a simțului ridicolului

Pe lîngă dorința mistuitoare de a face lumea un loc mai bun, pe lîngă nevoia aproape fizică de a-i ajuta pe cei săraci cu pungi cu alimente o dată la 4-5 ani, tinerii politicieni care vor să aibă o carieră încununată cu succese neurmărite penal mai au nevoie să-și treacă în CV un singur lucru: o operație de extirpare a simțului ridicolului. Doar așa pot răzbi în acest domeniu extrem de competitiv.

Imunizarea la ridicol este o condiție necesară și suficientă pentru a putea activa într-un domeniu în care mușchiul ipocriziei trebuie flexat de fiecare dată cînd deschizi gura, fie că o faci ca să minți cum că n-ai furat, să dai vina pe alții sau să promiți că vei munci ceva în viitor, numai să te aleagă pe tine. E nevoie și alte imunizări, politica fiind o curvă, dar asta e o discuție pentru altă dată.

Cu un simț al ridicolul intact, oricărui om i-ar fi practic imposibil să fie corupt pînă în măduva celor mai mici oase - cele din ureche, de exemplu - în timp ce proiectează o imagine publică de înger ce se sacrifică în serviciul comunității. Acest conflict identitar ar zdrobi un psihic la care nu s-a intervenit pe cale chirgicală (preferabil într-un spital din Viena, că-n astea de la noi nu poți să ai încredere). 

E obligatoriu să renunți la povara acestui simț dacă vrei să stai în preajma unui personaj grotesc gen Cristiana Anghel fără a-ți vomita sufletul prin ochi. Femeia e la trei bandaje distanță de-a fi o mumie funcțională, cu tot cu blestemele aferente cu tot. Și nu doar că-i mai urîtă decît bunica unui vîrcolac, dar e atît de proastă că lumina refuză să se reflecte din ea. Pe lîngă asta, creatura insistă ai aibă și păreri, exact ca un om, astfel că nu ai putea să-i tolerezi prezența mai mult de 8 secunde fără a-ți fi anulat în prealabil, complet și ireversibil, simțul ridicolului.

La fel e și cu Ponta, Gorghiu, Zgonea, Firea, Oprea și toți ceilalți politicieni pe care-i auzi vorbind agramat despre cum și-au dobîndit doctoratele după ce au absolvit liceul la 30 de ani. Așa e și cu cei care se află momentan în închisoare. Nici unul nu pare să sesizeze ridicolul în care se scaldă cu abandonul cu care se tăvălește porcul în mocirlă. Toate acestea grație unei mici operații non-invazive.

Relu Fenechiu, de exemplu, e un om pe care numele ar fi trebuit să-l descurajeze din a ocupa un post public. Operația a rezolvat acest impediment, astfel că acum Relu publică din închisoare o lucrare științifică cu titlul "Itinerarii duhovnicești în județul Iași", un paradox care există nestingherit deși ar trebui, teoretic, să provoace o gaură neagră care să înghită întreg Universul. 

Totuși, pentru a ocupa posturi de conducere, așa cum fac Dragnea sau Iohannis, e nevoie de mai multe intervenții. Pe lîngă simțul ridicolul, tinerii care aspiră la o carieră politică ar trebui să-și extirpe și simțul măsurii. Nu poți să faci treabă furînd cu măsură. 

Nici nu mai vorbim de bunul simț. Acesta nu-și are locul în politică, se știe.

Tînăr politician lipsit de simțul ridicolului, pozat în timp ce semăna izbitor cu Matt Damon
------

May 3, 2016

SONDAJ: Doar o parte din animalele de la ZOO ar fi mai fericite în mediul lor natural

Majoritatea oamenilor au impresia că animalele de la ZOO ar fi mult mai fericite și mai împlinite în mediul lor natural. Pare o presupunere de bun simț, nu? În fond, grădina zoologică nu e nimic altceva decît o închisoare pentru necuvîntătoare. Ar fi logic să îți închipui că orice animal ar prefera natura în detrimentul penitenciarului all-inclusive, nu? Păi uite că nu! Ba chiar dimpotrivă.

Conform unui sondaj IRES*, mai puțin de un sfert din animalele aflate în captivitate cred că s-ar simți mai bine în mediul lor natural. Vedeți voi, animalele nu-s proaste. Sînt delicioase, dar proaste nu-s. Absolut toate ierbivorele știu că, părăsind perimetrul acestui pseudo-penitenciar, șansele lor de a fi vînate și mîncate de prădători cresc de la zero la sută în mai puțin de trei secunde.

În interiorul grădinii, mîncarea efectiv le pică în poală, în copită, în trompă sau în marsupiu. Afară, ar trebui să se descurce singure. La Zoo, principală cauză a morții e bătrînețea. Afară, sînt literalmente mii și mii de chestii care pot să le omoare. Și ele știu asta. Repet, animalele nu-s proaste. Sînt perfecte ca să-ți faci geci sau haine de blană din ele, dar nu-s proaste.

Acest crud adevăr este perfect valabil și în cazul carnivorelor, oricît ar fi ele de prădătoare și/sau prăduitoare. La ele, riscul de a muri scade doar marginal. Pentru că pot fi oricînd căsăpite de concurență sau de vînătorii de trofee care vor să compenseze pentru micimea penisului ucigînd un vîrf de lanț trofic.

Doar leii ce stau mai liniștiți, deoarece știu că în sălbăticie leoaicele sînt responsabile cu procurarea hranei. Și apele s-au mai liniștit de cînd cu leul Cecil și cu dentistul care l-a omorît.

Din minoritatea animală care crede că i s-ar îmbunătăți situația în natură fac parte:

  • leii, din motivele expuse mai sus (leoaicele au refuzat să se pronunțe);
  • rinocerii, pentru că nu există animal destul de prost să se pună cu un rinocer;
  • delfinii, pentru că vor să meargă la Hollywood să-l caute pe Flipper;
  • urșii panda, pentru că cică s-au săturat să fie puși să facă sex între ei de fiecare dată cînd li se scoală îngrijitorilor;
  • șerpii, pentru că pe șerpi îi doare în penis oriunde s-ar afla;
  • unele păsări, pentru că vor să vadă dacă aripile folosesc și la altceva, nu doar să dormi sub ele;
  • lupii, pentru că vor să afle dacă sînt întradevăr descendenții lupilor dacici;

Explicația acestui procent redus de animale care tînjesc să fie eliberate a fost oferită de un cimpanzeu, prin limbajul semnelor. Primatele sînt extrem de inteligente. Animalele, în general, sînt foarte bune dacă vrei să le exploatezi pentru cîștigul personal, dar nu-s proaste. Mai ales delfinii sau lamele.

"E ca și atunci cînd pleci din casa părinților și, în loc să fii răsfățat și întreținut, trebuie să-ți găsești singur hrana și să te asiguri că nu mori înainte de a te reproduce" a declarat cimpanzeul, folosind o analogie pe înțelesul oamenilor și apoi aprinzîndu-și o țigară pe care o savurat-o în cușca lui (care avea bare de metal de jur împrejur, nu pereți, deci nu era considerată spațiu închis).

Total întîmplător, animalele care au declarat că ar prefera libertatea sînt exact aceleași animale pentru care merită să vizitezi o grădină zoologică.


*Marja de eroare a sondajului IRES este de +/- 300%. Nu știm cum funcționează asta.
-----

May 2, 2016

Chipul lui Arsenie Boca a apărut pe o icoană cu Iisus

Minunea s-a întîmplat la Biserica Trei Fierari din micuța localitate Lunca Banului, județul Vaslui. În acest colțișor ferit de lume, unde soarele răsare doar dacă-l plătești, comunitatea creștină se află de cîteva zile într-un neostoit clocot. Și pe bună dreptate.

Una dintre icoanele ce îl înfățișează pe Domnul Nostru Iisus Hristos a devenit peste noapte gazda unui personaj clandestin, dar a unuia cel puțin la fel de plin de har și de suflu divin precum locatarul de drept al icoanei, Fiul lui Dumnezeu. 

Imaginea stilizată și abia vizibilă a Părintelui (cu "p" mare) Arsenie Boca a apărut în colțul din stînga jos al picturii bisericești, fiind descoperită de părintele (cu "p" mic) Eustachie Mahonul în dimineața de duminică, cînd acesta pregătea cutia milei pentru ofrandele bănești cu care urma să fie burdușită de săracii locuitori ai Luncii Banului. 

De bucurie că Dumnezeu și-a îndreptat, în sfîrșit, privirea asupra acetui petic nesemnificativ de pămînt, sătenii și-au întrerupt tradiționalele băute și bătăi pentru a cinsti cum se cuvine minunea cerească. Cinstirea s-a făcut, desigur, cu mult vin, care este sîngele lui Iisus, chiar și cel alb.

Chipul lui Arsenie Boca este greu de recunoscut de la distanță, dar devine mai ușor de distins pe măsură ce te apropii de icoană. Enoriașii se jură pe ce au mai sfînt că fața celebrului bărbos nu era acolo înainte de ziua de duminică. 

Întrucît petrec mult timp holbîndu-se pe pereții bisericii, în timp ce preotul își recită liturghiile, aceștia observă imediat cînd ceva este diferit. Iar icoana are cu siguranță ceva diferit, și anume chipul Părintelui Arsenie Boca. 

În rest, icoana arată exact ca înainte, fără a avea nimic suspect în ea.

-----
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...