June 30, 2016

Pumn de rîme, jignit de comparația cu Victor Ponta


Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare a anunțat că a cerut retragerea titlului de doctor în cazul lui Victor Viorel Ponta, fost premier și excrescență pe fundul lui Năstase, actual bărbat casnic și cerșetor de atenție.

Reacția politicianului, previzibilă de altfel, a fost un argument decupat parcă din acest banc:
Măria: - Ioane, închide geamul că e frig afară.
Ion: - Gata, l-am închis. Acum e mai cald afară?
Politicianul, adică genul de gingaș care se plimbă cu barca trasă de jandarmi și printr-o baltă adîncă de 30 de cm, a scris pe pagina lui de Facebook următoarele:
Înțeleg că acum (după această mare victorie) totul va fi bine - de azi încep să crească încasările la buget, să ieșim din deficit. De azi începem să primim banii europeni pe care nu i-am luat până acum. De azi plătim subvențiile în agricultură, mărim salariile și pensiile. De azi nu mai mor bebelușii în spitale și nici nu se mai dau subiecte grele la examenul de capacitate.
După care a mai scris ceva despre cum va compune el o altă teză de doctorat (with blackjack and hookers). Practic, de ciudă că l-au prins cu plagiația în gură și cu ou-n buzunar, Ponta s-a dat cu fundul de pămînt și a reformulat teoria "pîine sau cătușe" a mentorului său infracțional, strigînd "hoțul" către cerurile care l-au blestemat să nu poată conduce un popor care oricum nu-l merită.

Aceste opinii de umanoid incert i-au determinat pe mai mulți oameni să-l compare cu un pumn de rîme pe cel ce a pierdut alegerile prezidențiale în fața unui sac de rafie plin cu baterii goale și pliante de vacanță, pe nume Iohannis.

Comentatorii de pe internet, în general oameni care nu consideră plagiatul, furtul și obținerea de foloase necuvenite ca fiind ceva trivial și demn de ignorat, așa cum face Dragnea, această personificare mustăcioasă a noțiunii de cancer la suflet, au taxat derapajul logic al politicianului în cele mai exotice feluri, în special trasînd paralele între acesta și un pumn de rîme. Lipsa coloanei vertebrale a fost un factor important. La fel și mizeria morală în care se scaldă permanent.

Nu a durat mult pînă cînd primul pumn de rîme s-a declarat jignit de nefericita comparație. Acesta (pumnul de rîme, n.r.) a ținut să reamintească opiniei publice că el n-a făcut afaceri dubioase cu Șova, nu s-a hrănit ideologic din cadavrul comunismului (pe nume Ion Iliescu) și nici nu s-a dat avocat în baza unei lucrări de doctorat cîrpite din furăciuni ordinare.

Pe lîngă pumnul de rîme, mai multe entități non-umane au anunțat că nici ele nu doresc să fie puse pe picior de egalitate cu Ponta. Printre acestea se numără: o colonie de bacterii scatofage ce trăiește în hemoroizii unui cal mort, un prezervativ plin cu cireșe stricate, un rahat de cîine în formă de cifra nouă, un furuncul testicular, Cristiana Anghel, precum și o colonie de păduchi lați ce parazitează zona inghinală a unei curve de pe centură.

Astfel, Victor Ponta devine absolut incomparabil. În sfîrșit, omul e cu adevărat original!
-----

June 28, 2016

LinkedIn Park: trupa de corporate rock ce a cucerit inimile românilor

La nici zece luni după lansarea primului lor album, Overtime Minutes to Midnight, membrii trupei LinkedIn Park se consideră deja vedete. Sînt recunoscuți după badge-urile specifice prin toate office-urile din țară, fiind mereu asaltați de fani în ținute business casual care le cer autografe și le oferă feedback constructiv.

Abordarea proactivă împreună cu răspunsurile extrem de imaginative la întrebarea "Unde te vezi peste 5 ani?" au contribuit la o creștere enormă a productivității membrilor trupei pe ultimul quarter, astfel că LinkedIn Park se bucură acum de admirația tuturor departamentelor de creație din marile companii multinaționale și nu numai. Să nu uităm că și contabilii știu să petreacă la fel de tare ca tipele de la HR.

Un secret al succesului lor este dăruirea cu care își îndeplinesc task-urile și promovează sinergia. Își respectă fanii aproape la fel de mult cum își respectă deadline-urile, iar asta se vede în cifrele foarte-foarte bune pe care le-au obținut la ultimul bilanț. Portativul pe care își compun muzica este un tabel Excell, arta lor fiind pe cît de riguroasă matematic pe atît de responsabilă social.

Fiecare din piesele lor este luată la puricat de un Quality Assurance Specialist, astfel că doar cele mai bune produse muzical-artistice sînt comunicate publicului. Desigur, doar după ce-au trecut de focus group-uri, de departamentul legal și de echipa de Marketing. Optimizînd raportul dintre resurse și output, trupa a reușit performanța de a doborî așteptările shareholderilor și de a-și mări semnificativ cota de piață în domeniul gig-urilor corporate.

Așadar, mie nu-mi rămîne decît să mă bucur de profitul artistic generat de ei și să le urez deja clasicul: For those about to corporate rock, we value your business!
-----

June 23, 2016

Șocant! Scandalos! Femeie are sfîrcuri!

Responsabilii cu indignarea din social media au descoperit o nouă pîine de mîncat sub bluzița unei doamne. Complet neașteptat: femeia are un sfîrc, posibil chiar două. Nu știm deocamdată numărul exact al sfîrcurilor deținute de acestă profesoară din provincie, dar investigația jurnalistică este în plină desfășurare. Adevărul trebuie scos la iveală prin textura subțire a minciunii care îl acoperă!

Internetul, compus în proporție covîrșitoare din prepuberi care rîd înfundat de fiecare dată cînd aud cuvîntul "sfîrc", se află într-o stare de excitație continuă din momentul aflării acestui fapt absolut halucinant și surprinzător. Nimeni nu s-ar fi așteptat de la această femeie să aibă în proprietate sfîrcuri, mai ales că nu erau trecute în declarația de avere. Ce urmează? Să aflăm că toate femeile sau sfîrcuri? Sau mai rău: că și unii bărbați au sfîrcuri? Fereastră Dumnezeu!

Acum că sfîrcurile i-au fost date în vileag și ele nu mai constituie un secret de stat, femeia se pregătește să facă și alte dezvăluiri cel puțin la fel senzaționale, precum faptul că, uneori, rar, acționînd cu maximă discreție și asigurîndu-se că nu o vede nimeni, face căchiță cu ajutorul fundicului ce i-a fost lăsat moștenire de la mama ei. Deloc suprinzător, nici acesta nu apare în declarația ei de avere, la secțiunea "mijloace fixe".

Cireașa de pe corp, descoperită ceva mai tîrziu, este că soțul acestei femei nu a avut pînă acum nici o reacție privind existența sfîrcurilor. Cît e de implicat acesta în gestionarea lor? De cît timp le urmărește cu atenție și preocupare? Știa de ele dinainte? De ce nu a zis nimic pînă acum? Chiar așa: de ce tace?
-----

June 22, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.18) - Valah morghulis

Valah morghulis. Tradus aproximativ din valeriana veche, pe care foarte puțini fanteziști comiconieni o mai vorbesc fluent în evul nostru veștejit, iar de ascultat n-o ascultă nimeni, acest salut tovărășesc înseamnă: toți valahii trebuie să moară. Valah e un nume vechi pentru românii de azi. Un nume mai recent pentru românii de azi ar fi S'ilvousplaitmonsieur, dacă e să pleci urechea la umoriștii francezi.

Ca să pot să-mi dezvolt misiunea, trebuie să mențin intacte aparențele, să întrețin minciuna, să-mi cosmetizez imaginea și să fac în așa fel încît să par un biet student la medicină, unul mai bleg, care încă își face curaj să abordeze o fată albă căreia să-i restrîngă treptat libertățile, să-i anuleze discret rebeliunea feministă și să-i transforme sclipirea și unicitatea într-o amintire dulce a tinereții. Așa cum face orice bărbat normal cu o femeie care nu e, așa cum greșit cred unii, egala lui, ci doar un accesoriu conjugal. În fine.

Am să mă ocup personal de extirparea acestei seminții de sămînțari, România, pentru că așa vreau și pentru că așa mi s-a ordonat, să moară definitiv Jon Snow dacă glumesc, dar nu pot s-o fac așa, orișicum, pe bază de improvizație, descurcăreală și las-că-văd-eu-cum-iese. Nu, trebuie să am mare grijă să nu fiu deconspirat, să nu fiu capturat, urmărit, eliminat sau îmbolnăvit cu viruși gripali de la prea multe ferestre deschise; în esență, trebuie să fiu atent să nu fiu deranjat în nici un fel, nici principal, nici secundar, nici desert, în timp ce-mi plănuiesc atentatele pînă la cel mai mic și aparent nesemnificativ detaliu.

Pentru că astea te nenorocesc, detaliile. O idee de deranj distructiv orice prostalău poate să aibă. Teoria e simplă, dar numai practica îi omoară pe infideli. Oameni care și-au imaginat ploi de napalm peste mulțimile sufocante din mall-uri sînt cu miile, dacă nu chiar cu zecile de mii. Depinde doar dacă au fost la shopping în timpul săptămînii sau în weekend. Am impresia că mall-urile sînt pline de oameni care îi urăsc cu pasiune pe toți ceilalți oameni pentru că respectivii fac exact același lucru pe care îl fac și ei. Frustrarea celui lipsit de imaginație, i-aș zice. O vezi și prin parcuri sau la evenimente cu intrare gratuită. Fascinantă de privit și analizat, dar neplăcută de experimentat pe pielea proprie.

La fel de mulți sînt și cei care și-au rulat în cap măceluri de proporții biblice abătute asupra nesfîrșitului de creaturi palide călare pe pături colorate ce inundă plajele litoralului în plin sezon. Impulsurile criminale te invadează și mai abitir în acele groznice momente în care te scapă brusc pișarea și vezi că trebuie să-ți ghicești traseul pînă la apă printr-un labirint de prosoape, umbrele și copii în curul gol. De ce se înghesuie toată lumea pe aceeași margine a mării? Loc sub soare e destul. Apă murdară și plină de chiștoace poți găsi și în alte părți, nu doar în cele cîteva stațiuni pe care le știe tot vulgul. Cum să te simți special cînd faci același lucru pe care-l fac încă o sută de mii de oameni? E imposibil să-i înțelegi pe oameni. Mai bine îi omori și scapi de o bătaie de cap.

Apropo de omorît și de detaliile de care ziceam mai devreme. Mi-am luat o țeapă colosală cu niște materiale explozive procurate de la oamenii de legătură cu care m-a pus în contact organizația, prin proprietarul garsonierei în care stau. Nu poți avea încredere în nimeni în ziua de azi, nici măcar în niște infractori cinstiți. Dinamita pe care mi-au vîndut-o băiețașii era făcută din plastilină, rumeguș și capete de chibrite, așa cred. Fitilul semăna foarte mult cu niște codițe de cireșe împletite și ar fi trebuit să mă prind de escrocherie, dar m-au copleșit emoțiile și n-am fost atent. Astfel că exploziile care trebuiau să paralizeze circulația metroului au fost niște fîsuri penibile, abia de-au scos puțin fum, cam cît două narghilele obosite, de mi-e și rușine să raportez așa ceva la șefi. Ca să nu mai zic că unul dintre detonatoare mi-a fost furat, habar n-am unde sau cînd, și n-am putut declanșa cel de-al treilea pachet. Ce-i drept, detonatorul semăna cu un telefon mobil. Înțeleg de ce mi l-au furat, dar nu-i iert și nu uit. În fine.

Ca un GPS într-o mașină care a luat-o pe drumuri lăturalnice, mă văd nevoit să reconfigurez traseul. Cu metroul am dat-o în bară, recunosc, și nu cred că voi putea să-mi răscumpăr greșeala cu un atentat corect, corespunzător, aferent, că după fumigarea asta superficială a celor două tuneluri sigur se va spori numărul paznicilor din subteran. Iar la CFR mi-e cu neputință să încerc ceva, că n-am cum să îi estimez cu precizie întîrzierile. Plus c-ar fi o pierdere incredibilă de timp și resurse să distrug un tren care deja e parțial distrus, miroase mai rău decît un tomberon în flăcări și are în el mai puțini clienți decît o prostituată într-o seară de joi. Oricum, trenurile sînt verificate constant de bombe de poștașii ăia care le bat cu ciocănele în roți. Aș fi descoperit înaine să coboare mutulicii ăia cu iconițe și pixuri din vagoane, deci despre ce vorbim aici?

Dar nu mă las. Găsesc eu ceva bun de stricat pe aici și dacă trebuie să-l construiesc de la zero.

Valah dohaeris!

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  // 
-----

June 20, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.17) - Epoca de aur a filmului mult

Filmele românești sînt ca și copiii: unora par să le placă la nebunie și nu reușesc să înțeleg de ce. Costă o grămadă de bani, te aduc în pragul disperării și îți oferă în schimb prea puține bucurii consistente. La fel și filmele. Cred că doar cei care le fac se mîndresc de ele, că mai încasează și ei un ban cinstit. Plictisitor ca naiba, dar cinstit. Serios, unele filme sînt atît de proaste încît ar putea fi considerate artă contemporană. Sau abuz în serviciu. Jumătate din ele au ratat șansa de a fi niște scurt-metraje decente, lungindu-se inutil cu cadre ce n-au nici o justificare.

Dacă vreau realism crunt și tăceri pline de trăiri interioare mă duc într-un troleu să-i văd pe corporatiști cînd se întorc de la lucru, deprimați că nu și-au îndeplinit cota de gîndire proactivă pe luna asta. Sau mă duc într-un autobuz să-i văd pe oamenii de rînd cum se ceartă cu minoritarii din cauza unor manele. Mie spune-mi o poveste interesantă și taie timpii morți, ăia în care actorii sorb o supă sau fumează gînditori o țigară vreme de șapte minute. Sînt sătul de timpi morți. Nouăzeci și nouă la sută din viață e timp mort, restul e partea care merită povestită. Dă-mi-o pe aia!

M-a prins ploaia cînd mă întorceam de la cursuri, astfel că a trebuit să mă refugiez undeva, sub un acoperiș. A dat și cu grindină. Ocazie cu care am început să-i înțeleg pe sirieni. E destul de supărător să-ți tot pice cubulețe de gheață în cap și să ți se umezească hainele. Mă gîndesc că e și mai rău cînd din cer plouă cu bombe și foc. În fine. Și grindina și bombele vin tot de la Allah. Ce să faci? N-ai ce să faci.

N-am luat autobuzul pentru că transportul în comun e teroare pe căldurile astea. Tortură, nu alta. Plimbarea părea mai potrivită, plus că-mi dădea posibilitatea să fac observații care să mă ajute pe viitor. Într-o astfel de plimbăreală mi-am dat seama că aș putea să organizez ceva exploziv la concertul lui André Rieu. Showul acestuia e echivalentul lui Untold pentru cei care vor să dea impresia că-s cultivați. Festivalul Untold, am înțeles eu din unele comentarii din online, e un Electric Castle ceva mai populist, dar făcut din fonduri publice. Iar Electric Castle e doar un alt nume pentru Zilele Orașului Imaginar În Care Trăiesc Toți Hipsterii. În fine. Nu mi-ar fi foarte greu să ascund o artizanală printre iubitorii de muzică clasică, cum se consideră cei care merg la astfel de manifestări gregare, dar prețul exorbitant al unui bilet îmi face imposibil accesul în mijlocul mulțimii, unde ar fi daunele maxime. Poate data viitoare.

Așadar, m-am ferit de ploaie intrînd într-un cinematograf vechi, că cinematografe noi nu există în țara asta, doar săli de multiplex în care ți se vîră pe gît propagandă capitalistă americană și ești îngrășat cu ignoranță și delăsare ca o gîscă de-aia franzuzească, cu foagra, pînă îți plesnește ficatul de atîta nachos și cola. Micuț, deci așa cum trebuie, pentru că experiența vizionării unui film e una intimă și profund subiectivă, cinematograful era decrepit într-o manieră foarte chic, praful ce-i pătrunsese în toți porii dîndu-i un aer aproape decadent. Dar la asta ajuta și întunericul. Scaune confortabile, ecran doar puțin mai mare decît al unor televizoare pe care le-am văzut în mall, era visul umed al unui cinefil bătrîn. Spre norocul meu, filmele românești au subtitrare în engleză. Asta pentru străinii care se rătăcesc prin sală, dar mai ales pentru români, că să priceapă și ei scenele în care actorii își mormăie replicile ca un student care se prezintă la examen nepregătit. În unele părți din film, sunetul părea înregistrat cu un microfon sculptat din piatră de baie.

Primul film pe care l-am văzut era despre un arhitect care se confruntă cu o permanentă mahmureală existențială, că omul n-are alte motive de mîhnire, fiind aparent un adult bine adaptat vieții metropolitane. Are un job bun, mașină, marijuană, un prieten zbanghiu și o femeie care îi îndeplinește toate dorințele, inclusiv pe cele de natură sexuală. E un film pe care l-au făcut niște oameni neinteresanți ca să arate cum cred ei că se comportă oamenii interesanți. Cred greșit, așa zic eu! 

Dublu, ți se explică la final de ce i s-a pus acest titlu. De fapt, la final ți se explică întreg filmul, într-o scenă care n-ar putea fi mai ridicolă nici dacă actorii s-ar uita la tine în timp ce îți spun ce-a vrut să transmită scenaristul.

În fine. Am stat și la al doilea film, pentru că ploaia nu dădea semne că ar fi vrut să se oprească prea curînd. A fost mai bun decît primul pentru că nu m-a scos din sărite cu tot felul de personaje șterse și vacuități narative ce vor să dea impresia unei estetici conturate prin omisiune, astfel că am putut să dorm liniștit vreo oră. Ăsta și-a meritat toți banii.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //

-----

June 16, 2016

Proaspăt absolvent, surprins că multinaționalele încă nu l-au copleșit cu oferte

Valerius Gonea, proaspăt absolvent al facultății de Management și Relații Pubice, se declară extrem de uimit de faptul că, deși au trecut deja trei zile de la ceremonia de absolvire, multinaționalele încă nu l-au bombardat cu oferte de lucru.

"Poate că așteaptă să treacă puțin timp, să nu pară disperate", a recunoscut acesta în timp ce-și verifica pentru a suta oară telefonul să se asigure că nu s-a descărcat.

"Mă scuzați puțin pînă verific și căsuța de spam, să nu fi intrat acolo ofertele", a continuat acesta.

Aruncînd periodic ochii spre ușă, la care multinaționalele ar fi trebuit în mod normal să se înghesuie ca să-i ofere un post de manager de proiect sau ceva similar, tînărul de 23 de ani s-a declarat dezamăgit de piața muncii de la noi, o piață care nu știe să aprecieze angajatul român la adevărata lui valoare și caută doar să-i îmbogățească pe patronii străini.

"Operatorii mari reacționează lent la stimuli, acesta poate fi singurul motiv pentru care încă nu am fost asaltat cu oferte de joburi bine plătite ce includ mașini de serviciu", a fost de părere Valerius, care se consideră absolvent cu acte în regulă încă din momentul în care și-a aruncat în aer pălărioara neagră și a ieșit la o masă în oraș cu familia.

"Mai aștept puțin, pînă susțin examenul de licență, și apoi încep să ridic nivelul pretențiilor. Nu se poate așa ceva! Etica de lucru a multinaționalelor lasă de dorit. Vor trebui să vină cu pachete de beneficii extrem de atrăgătoare ca să mă convingă să le ofer timpul și talentele mele. Cu cît așteaptă mai mult, cu atît îi va costa mai mult să mă aibă în echipa lor. Vorba aia: time is money."

Surprinzător, nici pînă la momentul de față Valerius nu a fost contactat de vreo multinațională. Iar singura ofertă pe care a primit-o mail a fost una pentru pastile de mărire a penisului.
-----

June 14, 2016

Conu Nicolicea față cu infracțiunea



- Domnule Nicolicea, mi-ați furat portofelul. Vă rog frumos să-mi dați portofelul înapoi.

- Aveți dovezi? Vorbiți cu gura plină și nu aveți nici o dovadă. Vreau argumente, cu subiect și predicat, că eu am furat portofelul.

- V-am văzut, domnule Nicolicea. V-am văzut cum mi-ați luat portofelul din buzunarul interior al sacoului. Sacoul era pe mine, domnule Nicolicea.

[Deputatul scapă un “bă, prost mai ești” șoptit și își continuă apărarea în tricoul lui bun, ăla de mers în mall]

- Să veniți să-mi demonstrați cu dovezi furtul, că eu știu cum funcționează legea junglei, spune plin de el deputatul.

- Ce dovezi, domnule Nicolicea? V-am văzut și eu și v-au văzut și colegii din platou.

- Să-mi aducă și ei dovezi că portofelul ăsta din mîna mea e furat de la tine. Că mi se pare că ați venit așa pregătit dinainte să mă acuzați că v-am furat portofelul.

- Domnule Nicolicea, eu venisem pregătit să vorbesc de amnistita indirectă și de dezincriminarea prin redefinirea infracțiunii. [către colegul din platou] Pe domnul Nicolicea l-am recunoscut cînd îmi fura portofelul, îl țin minte că a candidat la Severin, parcă.

- Vorbești prostii cu gura plină. Nimic din ce-ai spus nu m-am regăsit. Atenție, “ca candidat” e o cacofonie. Obrăznicătură ce ești! Dă-mi un argument și mai discutăm.

[În monitoare pornește o filmare în care se vede deputatul Nicolicea în timp ce îi fură portofelul lui Moise Guran, deși Moise era într-un alt studio. Moderatorul și încă un martor confirmă că au văzut și ei furtul, dar și că redefinirea infracțiunii echivalează cu o scăpare]

- Legea funcționează și pentru cei care nu-i duce capul, punctează superior domnul Nicolicea, apoi îl întrerupe pe Moise în timp ce acesta explică retroactivitatea legii penale mai favorabile.

- Dar cum rămîne cu portofelul, domnule Nicolicea? încearcă Moise să readucă discuția la subiectul inițial.

- Hai, că ești fraier.

[Moderatorul îl anunță pe deputat că nu mai are ce să caute în emisiunea lui, pentru că a folosit un limbaj de bunic apțiguit care își ceartă nepoții. Serios, ce adult îi spune altui adult că se comportă ca o obrăznicătură?]

- Am să sesizez CNA-ul, băi sicofantule. Eu am venit aicea că m-ați invitat să vin și să fur portofele. Doi la mînă, acolitul dumneavoastră avea o chestie pregătită împotriva mea, ca și cum ar fi știut dinainte subiectul emisiunii și s-a pregătit pentru el. Cred că știa și că aveam să-i fur portofelul.

- Dar a avut argumente foarte bune că i-ați furat portofelul, intervine moderatorul.

- Ei, lasă argumentele. Colegul m-a acuzat de fapte grave, i-ați cerut să producă probe?

- Domnule Nicolicea, Moise a explicat exact cum s-a produs furtul.

- Ba nu!

- Ba da!

- Ba nu!

- Haideți să-l vedem pe Liviu Dragnea.

[După un timp, emisiunea se încheie. Urmează zeci de ani de întuneric pentru România]
-----

June 10, 2016

Cele mai originale fotografii de nuntă



Indubitabil, indiscutabil, intraductibil, căsătoria e fundația pe care îți clădești viața de adult familist. Ziua nunții e cea mai sinceră sărbătoare a iubirii, o apoteoză a logodnei, un epilog al concubinajului, o cină scumpă într-o sală de mese deghizată în banquet hall în care atmosfera e întreținută de un tip care-și spune DJ doar pentru că are o pereche de căști și un laptop.

Cununia religioasă, cu care debutează orice nuntă decentă, e acel ritual special în care preotul îți dă dezlegare de la Cel de Sus ca să faci sex cu persoana cu care făceai deja sex de cîțiva ani. Cununia civilă e doar o formă dichisită de birocrație.

Nunta propriu-zisă e, de fapt, petrecerea. E cheful chintesențial la care ți-ai chemat din timp prietenii și rudele, inclusiv pe unchiul de la țară cu care nu vorbești niciodată dar pe care a trebuit să-l inviți pentru că și ai tăi au fost la nunta lui văru'-tău și trebuie echilibrat raportul de datorii în familie.

O asemenea desfășurare de voie bună și alcool trebuie imortalizată cumva. Nu doar cu camera video și cu drona, sub formă de montaj mirific la care nu o să te uiți niciodată, ci și în dulcele stil clasic, cu ajutorul unui pozar, cum îi spun oamenii amuzanți fotograului. Fotografia maritală trebuie să redea fidel personalitatea și sufletul cuplului. Trebuie să fie conformă cu realitatea. Să captureze în pixeli felul unic de a fi al celor doi miri.

Mirii din poza de mai sus habar n-au să joace șah. Au făcut poza doar așa, ca să arate bine. Nu-i ok să minți și să te minți în halul ăsta chiar din prima zi. Nu-i ok să te pozezi într-o mașină de epocă dacă în viața reală nu conduci decît o semicursieră. Nu-i ok să pozezi languros în lanul de grîu dacă tu ești crescut la oraș și n-ai călcat niciodată pe hotar, cum i se mai spune în jargonul agro terenului cultivat.

Poza de nuntă trebuie să reflecte corect situația din cuplu pînă în acel moment sau să anticipeze cu un grad cel puțin mediu de acuratețe viitorul. De accea mi se pare că ar fi mult mai original și mai autentic să văd poze în care mirii sînt surpinși de bliț în următoarele ipostaze (reale și credibile):
  • EA fiind scoasă din sărite din cauza unui lucru nesemnificativ (și-a rupt o unghie, a zis una ceva aiurea pe Facebook, tocmai a vorbit cu mă-sa la telefon) în timp ce EL îi suportă toanele pentru că încă nu s-a săturat să facă sex cu EA.
  • EL mîncînd chipsuri în pat în timp ce se uită la un meci (orice meci, orice sport) într-o seară de sîmbătă, iar EA gîndindu-se dacă nu i-ar fi fost, totuși, mai bine cu fostul.
  • EA aranjîndu-și mascara într-o oglindă vintage în timp ce EL așteaptă deja de jumătate de oră, încălțat, în fața ușii.
  • AMÎNDOI la film, EL explicîndu-i EI scenele de bătaie cu voce tare.
  • EA consolîndu-l pentru prestația slabă și spunîndu-i că li se întîmplă multor bărbați să fie precoce. EL întrebîndu-se de unde știe ea ce anume li se întîmplă multor bărbați.
  • AMÎNDOI pe o canapea, fiecare pe telefonul lui, pe Facebook.
Idei mai sînt, desigur, dar n-am să le dau pe toate aici, în caz că o să vreau pe viitor să-mi transform pagina în ceva gen Scame din Buric Photography și să fac un ban cinstit, profitînd de presiunea pe care o pune societatea pe cuplurile tinere.
-----

June 8, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.16) - Allez les bombes!

Sună ciudat cînd o spun cu voce tare. Arată și mai ciudat cînd o scriu: în ultimele două săptămîni am stat în casă și am făcut binging. Așa cum fac adolescenții anxioși și bărbații femeilor cu multe migrene și/sau copii. Am făcut binging și zapping pînă m-a luat durerea de încheietură de cît am mînuit telecomanda. Toate astea în scopuri pur informative. Cercetare, cum ar veni, ca să nu-i spun direct spionaj.

Sincer să fiu, nici n-am vrut să-i deranjez pe români cu atentate străine în timp ce-și organizau propriile atentate. Ei le spun alegeri locale, dar nu-s altceva decît niște simulacre de demoncrație. Demoncrația e un sistem politic inventat de satanele imperialiste americane, de unde și numele sugestiv. Ierarhia politică imită fidel structura organizatorică a infernului, de accea șeful tuturor dracilor din România e unul ce poartă inițialele lui Lucifer Diavolul (Dracnea sau ceva de genul).

Alegerile sînt doar niște moduri elegante de a-ți alege călăul. Poate că e plăcut să numești tu omul care o să te fure în următorii ani, habar n-am. Cert e că românii și-au pus vîrtos crosa la patină. Unii și-au ales primari gata arestați, dorind probabil să elimine intermediarul. Alții și-au păstrat primarii, în ideea că răul pe care-l cunoști e mai puțin rău decît răul pe care nu-l cunoști. Răul are grade de comparație aici, pesemne. Cu așa mentalitate, “binili” nu prea poate să învingă, deși s-au mai văzut cazuri. Noi, jihadiștii, nu prea avem astfel de dileme. Tot ce a spus Abu Bakr al-Baghdadi că a spus Profetul că a spus Allah e bine, tot ce spun ceilalți e rău. Simplu.

Cei mai excentrici dintre români și-au ales primar o femeie. Tipa a lucrat înainte ca promoteriță de mobilă poleită cu aur fals, deci e calificată să gestioneze afacerile unui oraș în care kitschul e ridicat la rang de monument, vezi “cartoful cu țepușă” sau Catedrala Mîncărimii Neamului (i se spune așa deoarece se construiește doar pentru că l-a mîncat în fund pe ayatollahul lor să-și facă un sediu faraonic, de corporație divină, și nu a vrut neam să se mulțumească cu ceva mai modest).

Poți învăța foarte multe despre un popor privindu-i programele de televiziune. Uitîndu-mă la postul național, TVR, am învățat să adorm pe zgomot. De la posturile comerciale am învățat că românii nu știu diferența dintre un talent și o abilitate. Dar, Allahu-ak-bartoș, n-am reușit să înțeleg nicicum de ce tipul ăla oarecare, pe nume Smiley, a fost pus să vorbească, în condițiile în care calitățile lui principale sînt, evident, de natură non-verbală. Doamna Mihaela Rădulescu Schwarzenegger e o bombă de femeie, în sensul că pare scumpă. Pe cînd Delia e doar o Lady Gaga Low Cost. Florin Călinescu îmi aduce aminte de bunicul, deci e trist. Iar Chello oferind păreri într-o emisiune de umor e ca și cum l-ai pune pe Bin Laden să jurizeze un concurs de poezie feministă. Dar de ce să-l mai deranjezi pe om? Nu stă bine acolo, pe insula lui, cu 2Pac, Elvis și tipul ăla cu diluanții?

Lipsa de nuditate autohtonă din programele tv spune ceva despre puditatea românilor. Par oameni reprimați sexual, majoritatea. Nu doar pentru că vor să le limiteze homosexualilor drepturile civile, în loc să-i decapiteze, cum facem noi, ci pentru că par mereu nesatisfăcuți. Rar îi vezi afișînd zîmbete postcoitale. Contrastul devine și mai dubios cînd vezi cît de lubric se poartă în emisiunile tabloide. Lansează aluzii sexuale și insinuări de parcă ar fi gloanțe de mitralieră. Dar numai gura e de ei. Românii sînt cîinii aceia care latră agresiv de după gard, dar umblă cu coada între picioare cînd ies în lume. Probabil de asta încearcă să compenseze spunîndu-și unul altuia “boss”, ca să-și mascheze inferioritatea. Ce-i drept, și țara arată ca și cum ar fi plină de boși: n-a mai rămas nici un angajat care să facă o muncă cinstită, toți sînt șefi, patroni, directori și manageri. Muncitori, niciunul.

Eu sînt mulțumit de ce am făcut în ultimele două săptămîni. N-am prea trecut pe la cursuri, deși ar fi trebuit, dar am reușit să le încep dosare unora dintre vecinii mei. Plus, am descoperit o nouă metodă de tortură după ce am văzut cîteva din emisiunile Denisei Rifai. Am descris procedura interogației nonsensicale și colegilor mei și e posibil s-o folosească pe niște franțuzoi în vederea perturbării unor meciuri de la Euro2016. Printre sugestiile mele de întrebări de distrus psihic francezii am inclus: De ce mîncați pîinea sub formă de baghetă? Nu e mai ușor să ungi pateul pe felii mai mari? De ce se udă Champs-Élysées cînd plouă? De ce turnul Eiffel nu are formă de turn, ci de piramidă metalică? Pe ce rută zboară Concorde-ul 101? Ce părere are Deschamps despre jocul la offside? Care-i treaba cu nihilismul? Cîți olteni trecură Oltul? Unde sînt zăpezile de altădată?

În plus, le-am trimis niște poze din zona Ferentariului și cred că urmează să primesc un bonus pentru atingerea targhetului. Habar n-au că așa l-am găsit, gata bombardat.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15

-----

June 7, 2016

Bărbații nu înșală. Bărbații fac "terapie prin altă"

Milioane de ani de evoluție au programat masculul homosapiențial să-și urmărească cu maximă atenție și preocupare nevoia fiziologică de a face sex cu tot ce mișcă, se dă cu ruj și are formă vag feminină. Preferabil în timp ce respectiva formă poartă o ținută de secretară obraznică, una care să includă ochelari, fustă mini și dosar cu șină.

Inseminarea unui număr maxim de femele cu material genetic e un imperativ biologic ce greu poate fi ignorat de bărbați, în ciuda intensului lobby ce i se face monogamiei. Doar cîteva specii de animale practică monogamia, și asta doar pentru că nu-s destul de inteligente ca să mintă că trebuie să stea la birou peste program ca să termine bilanțul de final de lună.

Monogamia, pentru oameni, e la fel ca zborul transatlantic: o chestie nenaturală cu care ne-am obișnuit în timp, de nevoie. Dar asta nu înseamnă că natura umană nu se înfioară la 10.000 de metri înplțime sau la gîndul că poți petrece o viață întreagă cu același parterner sexual. Unul care nici măcar nu vrea să vă jucați de-a șeful și assistant managerul în delegație. Sau să se lase agățat într-un bar ca și cum nu v-ați cunoaște.

Dintr-o anume perspectivă, pe care doar unii bărbați o pot motiva în public fără să roșească în obraji, monogamia poate fi considerată o boală. O practică nesănătoasă pentru masculul speciei. Un comportament aberant. Obiceiul acestor bărbați de a sexa colege de birou în timpul vreunui teambuilding poate fi considerat, într-o anume măsură, de-a dreptul terapeutic.

Bordelurile pot funcțina ca veritabile clinici de sănătate mintală pentru bărbații afectați de monogamie. S-au făcut studii. Nu găsesc acum sursa, dar știu sigur că există ceva dovedit în direcția asta. Infidelitatea bărbaților nu trebuie deci etichetată ca un abuz de încredere. Trebuie înțeleasă. Ei nu înșeală, ei se tratează. Fac "terapie prin altă". Nu pentru că partenera pe care o au deja nu-i satisface sau nu vrea să o încerce și afară, în pădure de exemplu, ci pentru că așa le-o cere corpul. E un determinism de natură biologică ce trebuie acceptat și definit ca atare.

Bărbații nu fac decît să-și satisfacă o pornire fiziologică ce le-a fost lăsată în ADN de milioane de ani de selecție naturală. Nu înșeală pentru că nu-și mai iubesc partenerele, ci pentru că nu se pot abține, așa cum nu te poți abține să nu rîgîi după ce-ai băut o doză de Coca Cola. Una cu decolteu și craci. Din acest motiv, după aventura extraconjugală, majoritatea bărbaților se consideră "răcoriți".

PS: Dacă bărbatul nu poate face rost de o doză de Coca Cola, merge și Pepsi.
-----

June 6, 2016

Geniu financiar speculează momentul perfect ca să schimbe 50 de euro



După mai bine de două săptămîni în care a urmărit atent fluctuațiile aparent haotice ale cursului valutar, precum și efectele acestora asupra celor cinci case de schimb din orașul său, băncile fiind eliminate din ecuație pe motiv că nu au niciodată oferte avantajoase, Costică Apetrii a reușit să profite de cel mai bun moment pentru a schimba în lei fabuloasa sumă de 50 de euro.

Costică a schimbat euroii, primiți de ziua lui de la o mătușă din Italia, doar după ce s-a convins, din publicațiile mondiale de profil și din emisiunea lui Moise Guran, că moneda unică europeană nu avea să mai crească și că își atinsese pragul maxim, de 4,5177 lei. Genul acesta de cumpătare se întîlnește numai la marii jucători de pe piața de capital, printre care Costică se poate deja număra, grație plasamentelor sale recente, incredibil de inteligente și de profitabile.

Astfel, așteptînd clipa prielnică schimbului, tînărul geniu financiar a reușit să își suplimenteze cîștigul cu cel puțin 1,76 lei, ceea ce nu ar fi fost posibil dacă ar fi schimbat banii în momentul primirii. Aceasta este diferența dintre un expert în finanțe și un amator care schimbă bani la primul exchange care îi iese în cale.

Imediat după ce a schimbat cei 50 de euro, Costică a rătăcit o bancnotă de 10 lei, probabil în timp ce își scotea bani ca să plătească un iaurt și doi covrigi, dar asta nu diminuează cu nimic talentul său de magician într-ale finanțelor.
-----