July 19, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.20) - Cine nu e gunoi e împotriva noastră

Ideea – prima parte a ideii, declanșatorul ei, ca să-i zic așa - mi-a venit în timp ce mă autoradicalizam singur, în fața calculatorului. E o îndeletnicire murdară și ușor periculoasă, autoradicalizarea asta, dar necesară pentru sănătatea organismului numit ISIS. N-o fac des, dar întodeauna o fac cu plăcere, pasiune și talent. Pentru binele meu și pentru binele misiunii, trebuie să mă mențin radical, astfel că o dată sau de două ori pe săptămînă mă autoradicalizez temenic, ca să nu îmi ies din mînă și să-mi păstrez o anumită stare de excitație jihadistă. E ca un antrenament ideologic ce te ajută să fii mereu pregătit pentru acțiune.

Ideea, deși contează prea puțin acum, era despre efectele îndelungate ale unui atentat. Am observat că unele tragedii se uită foarte repede. Prea repede. Lumea se obișnuiește cu ele, le incorporează într-un trecut imaterial, uitat, devenind imună la suferință și incapabilă de noi empatii, blazată. Memoria se degradează, dovadă că entropia afectează și abstractul. E nevoie de viziune pe termen lung ca să construiești ceva cu adevărat măreț.

Răbdarea e cheia. Raritatea dă valoarea. Amploarea naște legenda. Într-un cuvînt: terorism tantric. Amînarea finalizării pînă la momentul optim, rigurozitatea preludiului, fundalul corect, lubrifierea desăvîrșită a tuturor mecanismelor implicate, toate acestea, dirijate înțelept, pot asigura atît nemurirea atentatorului cît și a operei sale. Nero dînd foc Romei. Mao Zedong înfometînd milioane. Hitler. Stalin. Bin Laden. Tipul care a inventat guma de mestecat cu aromă de scorțișoară. Băiatul ăla de la HexiPharma. Putin. Lucrurile bune se obțin în timp.

Completarea ideii mi-a venit mai tîrziu, pe cînd citeam plictisit știrile, spetit și radicalizat, așa cum fac în fiecare dimineață, ca să fiu la curent cu ce se mai întîmplă și ce s-ar mai putea întîmpla prin lume. Scrollatul prin medii sociale e cea mai pasivă activitate omenească imaginabilă, după păzitul de farmacii, un efort minim cu potențial de răsplată maxim (aici deja se distanțează de domeniul farma), asta dacă știi după ce informații să te uiți și ce concluzii să tragi din ele.

În timp ce răsfoiam prin maculatura de pixeli și păreri stupide despre cum șoferul din Nisa nu a fost împușcat direct din față (păi și normal că francezii nu l-au împușcat din față, băi, boilor, că nu erau la duel în vestul sălbatic; l-au împușcat din unghiul cel mai puțin periculos pentru ei; o știe orice gamer care a jucat vreodată un first person shooter, nu te arunci frontal în linia de foc a inamicului; oamenii sînt incredibil de tîmpiți cînd vine vorba de lucruri incredibil de simple; în fine), am dat peste știrea cu viceprimarul care s-a filmat în timp ce-și tortura prizonierul din pantaloni, ca să folsesc un eufemism pentru făcut laba. Aici mi s-a aprins cel de-al doilea beculeț. Combinat cu primul, cel cu terorismul tantric, mi-au oferit destulă lumină pentru a-mi contura din umbra de intelingență pe care o posed o idee măreață. Inima a început să-mi tresalte, și nu era de la cafea.

Apropo, a început să-mi placă cafeaua. Sau să-mi placă virgulă cafeaua, că nu știu cît de social acceptabile mai sînt cacofoniile. De la o vreme, adică de cînd m-am stabilit în România, cafeaua a devenit pentru mine o desfătare ritualică ce culminează într-o senzație de bine general (și treaba mare, dar asta nu trebuia pomenit, căci o știe toată lumea). Îmi place s-o lungesc cu lapte, să mă lungesc în pat și să pierd zeci de minute bune sorbind din ea în timp ce se răcește. N-o grăbesc, să nu mă grăbească nici ea pe mine. Sîntem doar noi doi și e o experiență aproape intimă s-o savurez, o experiență care mi-a lipsit pînă acum fără ca eu să conștientizez asta. În tabără cafeaua se făcea într-o oală mare, nici nu se compară cu licoarea minunată pe care mi-o prepar acum. Altă viață. Îi apreciez în primul rînd gustul, nu și agitația pe care mi-o provoacă atunci cînd o torn rapid în mine, de parcă ar fi apă. Cu unele lucruri trebuie să ai răbdare. Cafeaua și atentatele sînt doar două dintre ele.

S-a văzut în New York: tot ce se dărîmă se poate construi la loc. Nu peste noapte, dar totuși. Astfel că planul meu, conceput din îngemănarea armonioasă a ideii de terorism tantric cu una din declarațiile vicelăbarului bucureștean, cea despre cum vrea să facă orașul mai prietenos pentru animalele de companie, e să dărîm ceva mult mai greu de reclădit, și anume spiritul uman. Voi face asta transformînd mai întîi orașele - și apoi, Inshallah, întreaga țară - în spații PET friendly. PET în sensul de sticle de plastic, nu cîini și pisici și peruși și ce mai țin oamenii prin apartamente.

Mormanul de PET-uri, fie că-l vezi în oraș, fie că-l observi în sălbăticie, e una din cele mai deprimante imagini care există pe planeta asta, mai deprimantă și decît spaima din ochii unui urs polar ce stă într-un echilibru precar pe un ciob de iceberg, mai deprimantă și decît privirea unui copil căruia i-a căzut înghețata pe jos după ce i-a dat o singură limbă. Voi sabota, începînd de azi, colectarea gunoiaelor.

Voi arunca pungi de gunoi lîngă pubela goală și toți ceilalți se vor lua după mine. Asta doar atunci cînd nu le voi lăsa la ușă, să le pută celor care trec pe lîngă ea, să le intre în piele și în obicei. Voi arunca gunoaie pe geam și nimeni nu le va aduna, că nu e nimeni sclavul meu. Ba mai mult, vor face și ei la fel, pentru că puterea exemplului face ravagii printre indivizii cu inteligență discretă. Voi fura coșurile de gunoi de pe stradă, ca să-i forțez pe oameni să arunce gunoaiele pe jos, că n-are nimeni răbdare să plimbe gunoiul în mînă mai mult de trei secunde. Voi pune capcane la ghene ca să-i deranjez pe lucrătorii de la salubritate și să-i determin să-și facă treaba doar pe jumate. Nu știu ce capcane, bombe cu căcat, cel mai probabil. Voi submina, încet-încet, ideea de igienă stradală și asta se va răsfrînge și asupra parcurilor și a zonelor dintre blocuri și din afara orașelor. Voi arunca un ambalaj de ciocolată mototolit din vîrful muntelui delăsării umane și voi privi cum aceasta se va transforma într-un bulgăre tot mai mare de PET-uri, coji de semințe, mucuri de țigară, rahați de cîine și alte mizerii și îi va îngropa pe toți într-o pătură puturoasă de gunoaie ce va dăinui sute de ani, pentru că plasticul e făcut să dureze. Întreaga natură va deveni un teritoriu dezolant, un mozaic apocaliptic asamblat din sticle de suc, doze de bere și cutii de margarină.

Va fi magnific! Abia aștept! Mă și duc să fur niște tomberoane. 
Vorba aia: cine nu e gunoi e împotriva noastră.
Dar asta ar însemna că noi sîntem gunoaie. Nu-i bine. Trebuie găsit un slogan mai bun pentru jihad. Mă întreb dacă Just do it e deja luat, pentru că ar fi perfect pentru noi.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  //  18  //  19  //  (va urma)

-----

July 17, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.19) - Valahu Akbar

Aflu din fluxul de mesaje intern, citind din greșeală toate discuțiile dintre colegii jihadiști de acasă și cei din Turcia - care habar nu au ce se întîmplă acolo și așteaptă să nu se mai omoare turcii ei între ei ca să poată să-și revendice și ei niște morți și răniți, ca orice terorist cinstit - că am ajuns să fiu cunoscut după numele de cod Valahu Akbar, ceea nu poate fi decît o înțepătură subtilă la adresa mea, un oximoron fin stors dintr-un joc de cuvinte relativ previzibil prin care frații mei întru jihad intenționează să-mi scoată ochii că nu am reușit, încă, să duc la boom! sfîrșit nici un atentat major, deși locuiesc de mai bine de două luni într-o țară care atrage dezastrele cum atrage o femeie necuviincioasă palmele bărbatului său.

Au dreptate, oarecum, însă asta nu-mi diminuează sentimentul de frustrare. Dacă m-ar cunoaște cu adevărat, dacă ar ști ceva despre mine, despre intențiile și ideile mele, poate că nu le-ar fi atît de ușor să imite o mină antipersonal și să mă ia peste picior. Ei cred că m-au trimis aici așa cum trimiți un jucător slab să stea de pomană în fața porții adverse: ca să nu te încurce la construcție și, pe plan secundar, în speranța că poate-poate are noroc și se lovește mingea de el astfel încît să ajungă în poartă. Mingea, nu el. Eu intenționez să le demonstrez contrariul, în sensul că sînt genul de jucător care poate să înscrie din acțiune, din propria poartă, fără să atingă mingea (sau care o fi echivalentul fotbalistic corect pentru această analogie).

Mi-ar fi super simplu să dobor o clădire, de exemplu, oamenii ăștia sînt atît de ignoranți încît și-au marcat cu buline roșii toate blocurile care pot fi distruse cu un pumn de petarde legat cu șireturi de unul din stîlpii lor de susținere. E ca și cum ar fi pus direct ținte pe ele, să se vadă din avionul de luptă care obiective sînt mai șubrede și mai instabile și mai ușor de făcut una cu pămîntul.

Cînd colegii îmi reproșează că n-am făcut nimic spectaculos de cînd am venit aici, ei nu-și dau seama că există un timp potrivit pentru toate, inclusiv pentru transformat blocuri în mormane de praf și pulbere. Apropo, praf și pulbere sînt sinonime, deci e redundant și superfluu să le pomenești pe amîndouă. Chestiile astea se fac iarna, cînd poți să-i lași pe supraviețuitori să fie homeleși într-un frig de crapă pietrele, nu în confortul a douăzeci de grade noaptea. Și, apropo, nici n-am de unde să cumpăr pocnitori în perioada asta. Chinezii de la Dragonul Roșu ar putea, probabil, să-mi dea cîteva pe sub mînă, dar mie-mi trebuie chitanțele să le decontez la final de misiune, altfel le plătesc din buzunarul meu și nu-mi convine. Fie vreme bună, fie vreme rea, jihad pînă la moarte și dincolo de ea, dar nu pe banii mei!

După ce am descoperit că mi se spune Valahu Akbar am vrut, evident, să le răspund colegilor cu aceeași monedă. Nu aveam bani mărunți la mine, astfel că am început să le scriu, pe unul dintre forumurile despre Pokemoni prin care schimbăm mesaje, că au făcut o treabă bună la Nisa. Jocul de cuvinte, la fel de previzibil ca porecla mea, are legătură cu numele orașului așa cum e cunoscut în limba engleză. I-am felicitat în mai multe thread-uri spunîndu-le “Nice job”, că să-i împung și eu pe ei pentru faptul că iar au fost eclipsați de un nebun care a lucrat singur și a avut o rată de succes mai mare decît a avut-o întreaga organizație în ultimele șase luni.

Francezul răspunzător pentru carmaggedonul de pe Coasta de Azur era un neadaptat și un cretin, un neafiliat prea prost ca să aibă o ideologie, care a intrat cu camionul într-o mulțime de oameni din pur delir criminal, ca răzbunare pentru afronturile închipuite pe care i le-a adus viața. N-a făcut-o în numele lui Allah și a ideii de război sfînt, n-a făcut-o nici în scopul destabilizării credinței infidelilor, care pune un preț prea mare pe individ și pe libertatea personală, a făcut-o pentru că a putut și pentru că nu l-a oprit nimeni, cretinul.

Mă tem că uită lumea de noi dacă ne menținem în această indolență sterilă și ne lăsăm întrecuți de tot felul de cazuri clinice scăpate din vizorul autorităților. Serios, oamenii cu antecedente violente și cu tendițe sociopate ar trebui monitorizați cumva, să nu se mai întîmple astfel de tragedii fără sens. Altfel ar fi stat treaba dacă atentatul ar fi fost orchestrat de Statul Islamic, în acest caz tragedia ar fi avut sens.

Acum e prea tîrziu să speculăm despre ce ar fi putut să fie dacă așa și pe dincolo. Acum am treburi mai importante de făcut. Mi-a dat lăbarul ăla de viceprimar o idee genială, căreia am început deja să-i schițez cîteva direcții generale. Voi scrie în curînd și despre ea, dar acum trebuie să plec și să amestec preșurile din fața ușilor vecinilor, ca să-i înnebunesc de cap și să-i fac să se certe, să se bată și – de ce nu? - să se înjunghie între ei. E incredibil cît de ușor se inflamează oamenii din cele mai mici căcaturi. Ah, și să nu uit să le las și niște căcați mici, de animal, pe preșuri, ca să provoc ură între posesorii de animale de companie și ceilalți locatari.

E adevărat ce se spune, uneori less is more.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  //  18  //  

-----

July 16, 2016

Da, există plagiatori mai penibili decît Ponta

În cartea Acasă: O istorie a vieții private (Polirom, 2012, scrisă cu î din i așa cum îmi place mie), Bill Bryson povestește o cîrcă de chestii fascinante despre o cîrcă de subiecte fascinante, majoritatea avînd o legătură sau alta sau deloc cu locuințele oamenilor.

Citiți cartea, merită. Sau nu o citiți, ce-mi pasă mie.

Am postat din ea cîteva pasaje mai vrednice de share pe pagina mea de Facebook și probabil o să mai postez, că nu strică puțină informație amuzantă printre maldărele de selfie-uri de la nunți și gif-uri cu pisici care inundă orice wall. Una dintre ele m-a făcut să realizez că există plagiatori mai penibili decît Ponta, lucru pe care nu-l credeam posibil. E din capitolul despre bucătărie și vorbește despre cea de-a doua carte de bucate din istoria englezilor, apărută pe la 1850 și scrisă de Isabella Beeton. Iată pasajul cu pricina:
În Book of Household Management, aproape totul sugerează că a fost făcută neglijent și în grabă. Rețetele erau în majoritate primite de la cititori, iar aproape tot restul plagiat. Doamna Beeton a furat cu neobrăzare din cele mai evidente și depistabile surse. Pasaje întregi sînt extrase cuvînt cu cuvînt din autobiografia lui Florence Nightingale. Altele sînt luate direct de la Eliza Acton. În mod remarcabil, doamna Beeton nici măcar nu s-a obosit să adapteze genul, astfel că una sau două din povestirile ei sînt relatate pe o voce care, în mod deconcertant și uimitor, nu poate fi decît masculină. (pag.71, jos de tot)
Nu-i așa că vi-l imaginați și pe Ponta fiind atît de "neglijent" în redactarea unei lucrări științifice? Mai ales într-o epocă în care nu există internet și informația se propagă cu viteza cu care leagă Iohannis cuvintele. Ponta pare genul de om care, cînd era copil, nu primea nimic de la Moș Crăciun pentru că scrisorile lui către Moș erau copiate de la un coleg de bancă și Moșul sărea peste ele, avînd impresia că le citise deja.

Singura diferență e că, după ce a fost descoperit plagiatul, femeii nu i s-a retras titlul de gospodină. Nici nu avea cum, femeia era o cretină absolută într-ale bucătăritului. Pentru că de-asta:
Fructele de mango, spune ea, le plac doar "celor ce nu au prejudecăți împotriva terebentinei". Găsea homarii "mai degrabă indigești" și "nu atît de nutritivi pe cît se presupune că ar fi". Usturoiul era "respingător". Cartofii erau "suspecți; mulți dintre ei au efecte narcotice și mulți sînt dăunători".  (pag.71, puțin mai sus)
-----

July 15, 2016

Pangolinul: cel mai traficat animal de pe planetă (după om)




Pangolinul e un animăluț super simpatic care nu ar face rău nici măcar unei muște, asta pentru că se hrănește în special cu furnici și termite. Pangolinul are între 30 și 100 de țenti(metri) și arată ca și cum ar fi rodul pasiunii dintre un șobolan și o anghinare. O descriere mai plastică l-ar clasifica drept un viezure țestos plin de pătrățele care arată ca o Godzilla improvizată din piese Lego contrafăcute.

E singurul mamifer cu solzi de pe planetă - ceea ce trebuie să fie teribil de convenabil pentru mamele de pangolin, dar numai dacă solzii sînt îndreptați corect - și se împerechează mai haotic decît un cuplu de englezoi beți, masculii fiind în general cu pînă la 90% mai mari decît femelele. Nu se știe exact cît trăiesc, că n-a văzut nimeni un pangolin cărunt, și nu au perioadă clară de reproducere, făcînd sex cînd și cum se nimerește, ca studenții.

Arată foarte ciudat, ca o șopîrlă care încearcă să imite un cangur sau ca un pește ambulant cu sfîrcuri, și numele lui înseamnă chestie care se rulează în limba malay (limba oficială a malaeziei). Ar fi a treia cea mai faină chestie care se rulează, după clătite și marijuana, dar bine măcar că a prins podiumul.

Ca un Pokemon din carne, oase și țigle, pangolinul e și unul dintre cele mai traficate animale de pe planetă, după om. Vechi de vreo 80 de milioane de ani – deși, dacă-l întrebi, nu știe să spună nimic despre cum erau cu adevărat dinozaurii – pangolinul este pe cale de dispariție strict din cauza interveției omului, adică a celui mai inteligent dintre mamifere, paradoxal. 

Prin China și Vietnam, solzii pangolinului sînt vînduți ca leac băbesc pentru orice maladie, fiind echivalentul animalic a aloei vera. Se estimează că în jur de 100.000 de exemplare sînt capturate în fiecare an, ceea ce nu-i de mirare cînd ne gîndim că e un animal care, atunci cînd e amenințat, se împachetează frumos, ca un cadou, și se lasă pe mîna braconierilor. Nu-i lipsește decît fundița.

De la coșuri pe frunte la cancere biliare, solzii de pangolin rezolvă tot. Cel puțin așa susțin vracii din zona Asiei, care nu știu că solzii sînt doar o altă formă de manifestare a cheratinei, la fel ca părul și unghiile noastre, la fel ca ghearele păsărilor sau cornul rinocerului. Apropo, și rinocerul e pe cale de dispariție din același motiv: pentru că oamenii și-au făcut din cornul lui creme de bătături și prafuri de sculat pula. Solzii au zero valoare medicinală, apropo, la fel ca un tratament homeopatic.

Carnea lor e considerată o delicatesă, probabil pentru că oamenii se lasă atît de ușor păcăliți de ambalaj. Ei nu știu, dar le spun eu, tot ce e mai mic decît un miel are gust de pui. Sau poate știu și nu vor să recunoască, pentru că au cumpărat deja carcasa de pangolin pentru masa de Paște. 

Asta trebuie schimbat dacă vrem să mai avem pangolini pe viitor. Deci, să se ducă de acum încolo la KFC, nu la braconieri. Iar pentru disfuncții erectile există soluții mai simple și mai plăcute, trebuie doar să știe unde să caute. De exemplu: la vecinii tailandezi, acolo sexul e la el acasă.

O vreme s-a crezut că pangolinul e înrudit cu furnicarii și leneșii. Mai nou s-a descoperit însă că e un văr mai excentric ce aparține ordinului carnivorelor din care fac parte hienele, urșii și lupii. E unul dintre cele mai hard-core animale de care n-ai auzit niciodată.

Are solzi ascuțiți cu care poate tăia orice prădător care nu poartă mănuși de lucrător în construcții, dar și o glandă anală care secretă un acid puternic mirositor. Spre deosebire de sconcs, pangolinul se împute doar pe el, nu și pe alții, ceea ce e destul de trist și îi explică oarecum viața sexuală problematică.
-----

July 14, 2016

Știrea cu sclavii din Argeș i-a revoltat pe sclavii din corporații


"Nu se poate, dom'le, așa ceva! Cum să-i ții pe sărmanii oameni în lanțuri propriu-zise? Se știe doar că pe oameni îi legi de mîini și de picioare cu contracte de muncă, cu promisiuni de promovări și bonusuri, cu foi pe care scrie "Credit Ipotecar pe 30 de ani" și alte astfel de instrumente financiare. Nu te apuci să îi legi efectiv cu fiare ca pe niște animale. E revoltător! Aș ieși în stradă dacă nu ar trebui să stau peste program ca să-mi termin proiectul. Am mîinile legate în privința asta."

În linii mari și coloane groase, aceasta a fost reacția produsă în rîndul sclavilor din corporații de știrea conform căreia mai multe persoane din localitatea Whothefuckcares din județul Argeș au fost ținute într-o splendidă sclavie de o rețea de traficanți de persoane. Revolta corporatiștilor a fost una discretă, mai mult interioară, ei avînd, totuși, mult de lucru în perioada asta. 
-----

July 10, 2016

Cum am fost la Street Food Festival

Joi: am plecat flămînd de la Street Food Festival, deși petrecusem patru ore pline în zona stadionului și fiecare miros mă prindea de nas și mă plimba pe sus ca pe un personaj de desene animate. Arome multe și îmbietoare, fum lipsă, că nu făcea nimeni littleși, era perfect. Am început cu bere, am continuat cu bere și, pînă să-mi dau seama, se făcuseră cozi imense la toate dubițele cu mîncare, ceea ce pentru mine era extrem de descurajant. Oamenii ăia n-aveau mîncare acasă? Trebuiau să vină să mă înghesuie pe mine? Urăsc cozile cu intensitatea a o mie de sori, nu știu de ce, că nu țin minte să fi avut experiențe neplăcute la cozi. Doar standul cu porumb fiert era mai degajat. Iubita mea a mîncat două bucăți. În fine. Mi-am luat un hamburger din oraș și l-am mîncat acasă, în timp ce Franța cîștiga urît împotriva Germaniei.

Vineri: eram deja în temă. Simțeam pulsul festivalului de parcă ar fi fost al meu. Pulsul, nu festivalul. Tensiune unșpe cu șapte, chill. Știam ce și cum. Dar am procedat identic. Vreo două beri pentru început, să ni se facă poftă de mîncare. Apoi altele două, pentru că primele două ne făcuseră poftă de mai multă bere, nu de mîncare. Apoi încă două, din lipsă de imaginație, și încă două pentru că observasem un prieten la coadă și era păcat să ratăm ocazia. Am stat la povești într-o rigolă opt oameni vreme de opt beri mici, adică opt beri normale turnate în pahare de plastic cu destulă spumă ca să asigure patronilor un profit obscen în urma festivalului. A fost exact ce trebuia, ceva foarte potrivit pentru noi și pentru moment, conform asocierii arhicunoscute dintre șanțuri și bețivi. Ne-am luat hambugeri foarte buni de la foodtruck-ul ce părea să aibă coada cea mai mică, că doar berea ne ascuțise mintea și am judecat treaba cu maximă perspicacitate. Hamburgerii au venit repede, dar a trebuit să așteptăm mult după cartofii prăjiți. Între timp, iubita mea mîncase doi porumbi fierți, deși avea poftă de cel puțin patru.

Sîmbătă: a început să plouă la două minute după ce ne-am îmbrăcat să ieșim. Nu ne-a prins ploaia pentru că încă nu terminasem cu fardatul. Deci n-am mai ieșit. Am mîncat acasă, că aveam ce. Iubita mea făcuse ajo blanco (un fel de bunic mai simpluț al gazpacho-ului, dar căruia i-a adăugat un pesto făcut tot de ea, mieji de floarea soarelui și pîine de cartofi coaptă ușor și stropită cu ulei de măsline picant), pe care l-am devorat din picioare, mai mult de poftă decît de foame. Deci Chef Foa să nu se mai dea atît de rotund, că nu-i greu să gătești ceva excelent. Iubita mea o face tot timpul. Eu, în schimb, pot face pîine prăjită care să fie arsă pe exterior și crudă înauntru. Dar nu pot face rost de porumb fiert într-o seară ploioasă de sîmbătă, din păcate. Asta e, nimeni nu-i perfect.

Duminică: e încă devreme, dar presimt că o să mi se facă poftă de ceva bun și o să vreau să merg iar la Street Food Festival. Unde o să fie cozi interminabile peste tot, mai puțin la bere și la porumb fiert. De fapt, ca să fiu complet sincer, la bere e coada la fel de lungă ca-n orice alt loc, poate chiar mai lungă, dar acolo timpul trece altfel și pot să am răbdare cu el.

Poza e de la Street Food Festival-ul din Seattle, pentru că de-aia
-----

July 6, 2016

Petiția: noua mamă a învățăturii

Rapsodul extremist Nigel Fărush, cel care a compus orchestrația baladei de despărțire "The Power of Leave", a atins culmi de ipocrizie victorpontiene demisionînd din fruntea UKIP imediat după ce votul public a decis că UK și UE au trecut de la "In a relationship" la "It's complicated".

Omul și-a atins țelul și, în secunda doi, s-a retras, spunînd cu nu vrea să fie un politician de carieră (deși are deja o lungă carieră de politician în spate, fiind puternic implicat în politică încă din '93, cînd a fondat, alături de alți gentlemani cu ambiții separatiste, partidul UKIP).

Practic, Nigel a lăsat un căcat în flăcări pe preșul de la intrare, i-a convins pe oameni că focul se stinge doar dacă-l strivesc în picioare, preferabil desculți, iar apoi, după ce a văzut căcatul întins nu doar pe preș, ci prin toată casa, inclusiv sub unghii, a fugit și i-a lăsat pe alții să curețe mizeria.

Sic brexit gloria mundi.

Dovada că la referendum s-a bifat căsuța greșită a venit a doua zi, pe Google, acolo unde se lămuresc toate disputele momentului, mai puțin cele cu adevărat importante, precum veridicitatea aselenizării, efectele dacice asupra culturii mondiale sau eficiența extractului de coacăze negre împotriva colesterolului. Majoritatea căutărilor britanicilor au fost ca o goană disperată după pastila de a doua zi, o fugă nebună după soluții de avarie în urma unui futai ce se vede încețoșat spre deloc prin aburii alcoolului, minciunii și inconștienței.

What is the EU? What does it mean leaving the EU? What the plm have we done? Why aren't the Romanians leaving? Acestea au fost doar cîteva dintre nelămuririle celor ce erau extrem de lămuriți cu o zi înainte, cei care aveau impresia că ștampila de vot va funcționa împotriva imigranților ca usturoiul împotriva vampirilor. Nu știau, săracii, că rapoartele dintre țările membre și UE aduc mai degrabă a sugere reciprocă de sînge. Ca un șaizecișinouă politico-economic, dar cu unele țări mai tari în gură decît altele. Astfel că acum nu le rămîne decît să se sugă singuri, autosuficienți.

Morala: votul majorității nu trebuie luat în considerare în situații complexe, ce depășesc puterea de înțelegere a majorității. Implicațiile birocratice, economice, politice, instituționale, sociale și culturale ale brexitului nu pot fi imaginate în totalitate nici măcar de analiștii competenți, fiindcă nu există precedent în domeniu. În plus, manevra e de o complexitate ce depășește puterea computațională a lui Average Joe. Și nici Above Average Joe nu prea știe what the fuck is next?

Opinia majorității e irelevantă cînd vine vorba de astfel de decizii. Opinia majorității e irelevantă în majoritatea cazurilor, de asta există specialiști în orice domeniu, de la medicină la fizică nucleară și de la design interior la programare pe calculator. Majoritatea oamenilor cred că răcesc din cauza frigului, cred că horoscopul e pe bune, cred că rugăciunile chiar funcționează, cred că 50 Shades of Grey e o carte bună, etc. Majoritatea poate maxim să-și dea cu părerea. Verdictele trebuie să fie asumate de specialiști.

Similar, un vot majoritar în favoarea încadrării romanului "Moromeții" ca aparținînd perioadei interbelice e la fel de stupid și de irelevant. E ca și cum naționala noastră de fotbal ar iniția un referendum prin care să ceară ca la Campionatul European de Fotbal să se ia în considerare doar golurile date din penalty de Bogdan Stancu. E ca și cum, după sute de ani de heliocentrism, am vota să ne întoarcem la geocentrism, pentru că vrem să fim iar buricii universului.

Petițiile online funcționează pe principiul homeopatic, majoritatea. Ai impresia că te ajută la ceva, nu știi exact ce, și asta îți eliberează niște hormoni liniștitori în creier. Capul tău rulează endorfin. În realitate, petițiile iscate de neînțelegerea subiectelor de la BAC sînt doar niște liste lungi cu oameni care își recunosc incompetența. Ca lista rușinii publicată de ANAF - restanțieri la educație.

N-am învățat, dar am citit. N-am știut, dar am scris povești pe lîngă subiect, că poate totuși primesc o frîntură din punctaj. N-am știut chiar nimic, dar am lansat o petiție. N-am avut puterea să recunosc că am greșit, dar am semnat online să-i oblig pe alții să schimbe sistemul de punctaj. N-am nimic de oferit, dar las' că le impun eu celorlați să ceară mai puțin. N-am puterea să-mi asum o mică înfrîngere, dar am tupeul să cer să se schimbe regulile în timpul jocului.
-----