December 22, 2016

Cum se ține corect postul Crăciunului


Perioada de post este în egală măsură un exercițiu în purificare spirituală și o dietă alimentară. Abordat în zeci de feluri, de la cele extreme și pînă la cele mai relaxate, postul reprezintă pentru majoritatea credincioșilor o pregătire pentru festinul din seara de Crăciun. Puțină lume își dă seama, însă, că această formă de a posti este extrem de nesănătoasă.

Să te pregătești pentru un ospăț înfometîndu-te e ca și cum te-ai antrena pentru un maraton stînd în pat. E foarte greșit! E ca și cum ai învăța pentru un examen dînd foc manualelor. E ca și cum ai vrea să argumentezi o idee folosind doar analogii.

Postul se ține corect, așa cum a vrut Dumnezeu, în felul următor: patruzeci de zile înainte de Crăciun, te îndopi cu mîncare exact așa cum urmează inevitabil s-o faci de sărbători. Fiecare zi de post ar trebui să fie o repeție serioasă pentru cina îmbelșugată de la care abia vei putea să te ridici, ghiftuit pînă dincolo de limita confortului.

Astfel că, cel mai eficient mod de a ține post este de a te îngropa zilnic în sarmale, cîrnați, tobă, pomana porcului, jumări, salată de boeuf cu pui, cozonaci, murături și sărățele, și de-a încerca să evadezi de sub acest munte de mîncare trecîndu-l prin stomac. Acest ritual gastronomic trebuie îndeplinit cu sfințenie dacă vrei să faci față cantității ridicole de tradiție culinară sub care va geme orice masă de om gospodar în ziua de Crăciun.

O abordare greșită a postului, una în care îți refuzi carnea și produsele de proveniență animală, se traduce în organe leneșe, ce nu vor putea procesa toate bunătățile pe care vei vrea să le bagi în tine doar ca să compensezi pentru lunga perioadă în care ai răbdat de foame.

Exersează mîncatul cît de mult poți! Nu trebuie să fie neapărat mîncăruri tradiționale, se poate ține post și cu pizza, hamburgeri sau mîncare chinezească. Să fie orice, dar să fie mult! Așa cum se cuvine și așa cum se face de mii de ani pe aceste meleaguri.

Deci nu uita: postul se ține mîncînd.
-----

December 21, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.23) - Otrăviți cu haz toxic

Departe de-a fi un social media expert ce dibuiește trendurile online-ului chiar înainte de-a se viraliza, reușesc uneori să deslușesc elemente definitorii valabile pentru grupuri mari de oameni. Românii, de exemplu, căci pe ei i-am spionat mai abitir în ultima vreme, aflîndu-mă în misiune chiar aici, în țara soarelui dispare, au o afinitate nesănătoasă către bătaia de batjocură, în special în momentele mai puțin vesele, în care zeflemeaua ar fi printre ultimele sentimente pe care le-ar genera un individ echilibrat emoțional.

Caterinca, această soră autistă a ironiei, este refugiul preferat al românului ofticat. Oamenii fericiți și împliniți nu se țin de glume. Cîți umoriști danezi celebri există? Cîte bancuri scandinave? Dar comedii elvețiene? Extrem de puține, căci oamenii care se bucură de tot ce le oferă viața nu au timp să-și mascheze vitriolul în statusuri istețe postate online, ca apoi să se consoleze cu like-urile adunate și cu faptul că semenii lor suferă în aceeași manieră.

E cumva liniștitor să știi că vecinul tău se tîrăște în aceeași mizerie, presupun. Dacă moartea e marele egalizator, mizeria e egalizatorul mediu. Nu știu cine-i micul egalizator, probabil că funcționarul public, în fața căruia și bogatul și săracul trebuie să se umilească în egală măsură, aplecîndu-se să negocieze cu el clemența birocratică printr-un gemuleț cît felia de portocală.

Scrolluind interwebul românesc, am ajuns să cred că neajunsurile și frustrarea sînt catalizatoarele perfecte ale umorului. Hazul de necaz e singur la părinți, n-are frați, n-are verișori, n-are nici măcar șogori. Românii, avînd încă destule mîhniri în mentalul colectiv, sînt teribil de amuzanți. În special în urma unor întîmplări cu impact negativ. Indiferent de evenimentul supărător al zilei, românul împroașcă pereții rețelelor de socializare tone de glumițe amare, poante porcoase, jocuri de cuvinte forțate, trollaje evidente, meme-uri făcute cu mîna stîngă sau atacuri finuțe.

A pierdut iar echipa națională de fotbal? Românul pasează glume în stînga și-n dreapta. A mai apărut o statistică ce spune că românii sînt printre ultimii la igienă personală, libertate a presei sau citit? Românul curat și bine informat face glume ca la carte. A ieșit PSD învingător la alegeri? Românul face glume cu găleata. A fost asasinat un ambasadorul rus? Românul declașează o veritabilă canonadă de glume despre al treilea război mondial, imediat după ce gugălește care-s cele mai bune afecțiuni cu care să fenteze o eventuală recrutare. 

Tind să cred că singurii supraviețuitori ai unei apocalipse nucleare vor fi gîndacii, șobolani și cîțiva români glumeți, care vor pleca spre cele veșnice doar după ce-și vor epuiza stocul de bancuri despre sfîrșitul lumii.

De ce vor mai exista români după apocalipsă? Pentru că ei sînt mereu cu cîțiva ani în urmă.

E prea puțin important dacă toate aceste reacții pseudoumoristice fac parte din tradiția lor de poeți înfrățiți cu codrul, dacă sînt născute dintr-un adînc sentiment de neadecvare și umorul este întrebuințat în acest caz ca mecanism de apărare sau dacă nu-s altceva decît niște manipulări mici și mijlocii menite să desensibilizeze populația. Cu cît sînt oamenii mai puțin interesați de ce se întîmplă pe scena politică – iar duiumul de glumițe stupide poate afecta serios interesul oamenilor față de informarea pe care o promite o rețea de socializare -, cu atît le este mai ușor celor ce trag sfori să le tragă în continuare în direcția lor. Valabil și pentru celelalte scene: socială, medicală, spirituală, educațională, etc.

Sună a teorie a conspirației, dar nu e. E doar o consecință tristă a faptului că orice ghiolban își poate exprima acum părerile în piața publică virtuală, cerînd să fie luat în serios și tratat în mod egal cu analiștii profesioniști și cu ceilalți participanți la dezbatere. Facebookul devine și el un scîrbos egalizator, unul care pune pe picior de egalitate orice ajutor de cioban cu orice om de știință, doctor sau expert.

Online-ul românesc este într-adevăr un mediu trist, ceea ce explică tonul defetist al celor scrise mai sus. Dar m-a înviorat și mi-a dat curaj faptul că România ar putea avea un premier musulman în următoarea perioadă. Vestea asta a fost ca un Allahu-ak-balsam pentru sufletul meu mîhnit. Paleta de atentate mi s-ar îmbogăți considerabil dacă președintele va aproba propunerea, căci voi avea o pilă la nivel înalt (se știe doar că toți musulmanii sînt teroriști, așa cum toți românii sînt niște bețivi leneși și toate româncele sînt niște curve care gătesc demențial).

Jihadist la jihadist nu-și taie capul, deci sper că doamna SS va lucra cu mine, nu împotriva mea. Ultimul lucru de care am nevoie acum e concurența. Țara asta nu-i destul de mare pentru doi jihadiști.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  //  18  //  19  //  20  //  21  //  22  // (probabil că va urma)

-----

December 20, 2016

Jurnalul unui jihadist (cap.22) - O discotecă de dezamăgiri

Spunea la un moment dat Seinfeld că un comediant nu se oprește niciodată din muncit. În concepția lui, ce fac comedianții se numește “muncă”, aparent. În fine, dacă trecem peste această gravă exagerare, putem admite că, într-o oarecare măsură, ovreiul are dreptate, vedea-i-aș întreg neamul în coșul de gunoi al istoriei, printre coji de parizer și scutece pline.

Comedianții, în general, caută să găsească interpretări umoristice inedite în orice situație, fără pauză, fără prejudecată, fără să ignore vreun detaliu din care s-ar putea stoarce, eventual, o observație interesantă sau o abordare nouă a unui clișeu vechi. Dornic să scoată mereu gluma din orice mărunțiș, comediantul e permanent atent la detalii, fiind unul dintre cei mai buni observatori și cei mai fini analiști ai comportamentelor umane, după copii, psihologi și bețivii cu experință de cel puțin șapte ani în șanțul muncii.

Apropo de clișee, ați observat vreodată că oamenii care proclamă mîndri în stînga și-n dreapta, de parcă ar fi o reală virtute, că nu pot funcționa fără cafea sînt, invariabil, genul de oameni al căror job ar putea fi îndeplinit chiar și de o maimuță? Să ai nevoie de cafea ca să-ți duci la bun sfîrșit sarcinile de lucru e ca și cum ai avea nevoie de alcool ca să faci sex cu o femeie. Ori nu ești prea bun la ceea ce faci, ori tipa e foarte urîtă. În orișicare caz, nu te lauzi cu nevoia de stimulente chimice care să te ajute să termini jobul, dacă înțelegi ce vreau să zic.

Doar secretarele și angajații de entry level se laudă cu dependența lor de cafeină. Nu-i auzi niciodată pe cei de la NASA să se plîngă că nu pot controla sonda marțiană pentru că inginerul încă nu și-a băut machiatto-ul. Doctorii nu-și justifică operațiile eșuate motivînd lipsa cafelei de dimineață. Doar pițipoancele proaspăt amploaiate au o nevoie clinică de cafea, să aibă tăria și puterea de concentrare să-și ignore irelevanța cît e ziua de lungă.

În privința muncii ce nu încetează niciodată, jihadiștii sînt similari comedianților. Așa eram și eu prin vară. Îmi era imposibil să mă opresc din muncă, deși primisem trei săptămîni de concediu plătit. Nu trecea minut dat de la Allah să nu-mi vină o idee de atentat, inspirat fiind de mediul extrem de fertil pentru drame care este România. Nu trecea o clipă binecuvîntată de Mahomed fără să-mi închipui noi metode de tortură pe bază de bormașină, să nu-mi vină să sădesc teroare în inimile nebănuitoare ale oamenilor printre care mă plimbam, să nu mă văd înconjurat de glorie jihadistă și zeci de virgine dornice de-a se dezvolta profesional și emoțional alături de mine.

Asaltat de gînduri distructive atît de creative, nu mă puteam abține să nu văd peste tot în jurul meu locuri numai bune de aruncat în aer. Piețe agro-alimentare cu roșii din Turcia, autobuze pline de oameni transpirați, terase la care apa plată costă 12 lei, toate bubuiau de potențial. Orice om cu vestă de pescuit era un posibil luptător kamikaze, orice aglomerație stîrnea în mine un uragan de minunate scenarii explozive.

Eram ca un vulcan ce stă să erupă. Acum sînt ca un vulcan stins, dezumflat, lipsit de vlagă, după ce mi-au eșuat ambele operațiuni majore la care am lucrat în ultima vreme.

În august, în Mamaia, am ascuns într-un club o fiolă de cianură de hidrogen, pe care urma s-o eliberez de la distanță cînd era clubul mai plin. Am pus-o sub una din canapelele din mijlocul clubului, unde stau clienții de bani gata, de unde avea să producă impactul maxim. Eram în drum spre ieșire cînd mi-a prins ochiul una dintre animatoare. Era mai mult dezbrăcată decît îmbrăcată și mișcările ei de șarpe felin m-au țintuit locului, incapabil să mă mișc sau să mă gîndesc la altceva decît la cît de mult aș vrea s-o ating, s-o țin aproape, să-i îngădui să se frece de mine așa cum se freca de bara aia de inox. Mi-am revenit din catatonie doar spre dimineață, beat de cap deși nu consumasem nimic. Clubul era deja gol. Ar fi fost inutil să eliberez atunci gazul toxic. Cînd m-am întors a doua seară, n-am mai găsit nici fiola și nici animatoarea. Probabil o găsise femeia și serviciu și o aruncase la gunoi. Am plecat acasă #feelingdisappointed și nu mi-am revenit decît prin noiembrie. Nici acum nu știu după care îmi pare rău mai mult, după fiola de gaz sau după animatoare.

La sfîrșit de noiembrie lucram deja la un proiect nou. Îmi revenisem parțial. Plănuiam să plasez o bombă într-unul din marile magazine care organizează reduceri de Black Friday, după ce auzisem că mii de români se vor înghesui în ele să-și cheltuie banii pe gadgeturi inutile și tigăi. În ultima zi am aflat că magazinele sînt online și că n-am ce distruge la ele, că nu știu unde le sînt serverele și nici să programez un virus care să le infecteze calculatoarele n-aș fi avut timp. Durează cîțiva ani să înveți programare. Durează și mai mult să devii un hacker.

Am raportat organizației faptul că-mi iau o lună, două pentru a mă pregăti mai riguros înainte de următoarea mișcare. Au acceptat. Acum scanez rețelele de socializare în cautare de inspirație și idei noi. N-am nici un chef de jihad – de vină o fi și vremea de afară - și nu reușesc să asimilez informații relevante. E vîlvă mare în online deoarece un camion a intrat recent într-o berlină. Nu știu de ce e asta știrea zilei, accidente se întîmplă în fiecare zi. Mai citesc și ceva despre cum ambasadorul rus din Turcia și-a pierdut capul la o galerie de artă, ceea ce mi se pare un lucru bun, căci pictorii au fost extrem de subapreciați în ultima vreme. Ghenie e doar excepția ce întărește regula.

Dar poate că nici nu trebuie să mă agit să fiu original. Ajunge să copiez la scară mai mică unele din ideile lui Donald Trump și, în scurt timp, aș putea deveni cel mai cunoscut jihadist din lume, după George Soros. Allahu-ak-bine că m-am gîndit la asta, că mă scutește de multe neplăceri.

Capitole anterioare: 1  //  2  //  3  //  4  //  5  //  6  //  7  //  8  //  9  //  10  //  11  //  12  //  13  //  14  //  15  //  16  //  17  //  18  //  19  //  20  //  21  // (probabil că va urma)

-----

December 7, 2016

S-a lansat ediția pe 2017 a calendarului Pilelii

Coperta calendarului îl afișează, pentru al 14-lea an la rînd, pe Traian Băsescu, întîiul pilitor al țării
(întîiul după Celentano, care nu apare în calendar pentru că nu-i permite contractul semnat cu ProTV)

Pentru că anul 2016 e mai mult decît pregătit să-și pună capăt zilelor, dar și nopților, după ce-a reușit în mai puțin de 11 luni să se facă temeinic și iremediabil de cacao, toate privirile stau acum ațintite asupra promițătorului și deocamdată imaculatului 2017. Un 2017 plin de potențial, pe care întreaga umanitate îl roagă din priviri și din suflet să fie, dacă se poate, mai blînd decît anteriorul.

În această atmosferă de lehamite existențială și frustrare spirituală, agenția de fotomodele Victoria Sticleți a lansat pe piața românească calendarul Pilelii 2017. Șefii agenției au ales această perioadă scăldată în mîzgă electorală să lanseze calendarul nu pentru că ar fi o perioadă propice pentru arta fotografică, ci pentru a profita cît mai mult de faptul că românii încă nu și-au prăduit întreg bugetul rămas după reducerile de Black Friday pe reducerile de Crăciun. Au făcut-o și pentru a combate concurența neloială pe care le-o fac calendarele creștine imprimate cu sigla PSD, dar n-ar recunoaște-o nici într-o mie de ani, spun surse din interior.

Vedetele care apar în calendarul Pilelii au fost surprinse de ariștii vizuali cărora nu le place să fie numiți fotografi în ipostaze naturale, firești personalităților lor de celebri consumatori de alcool. Imitînd lejer realitatea vieții de zi cu zi, vedetele apar în posturile deja consacrate de beat muci, beat pulbere, beat mangă, beat pulă, beat lemn, puțin pilit sau rupt în gură, dar și în poziții nemaiîntîlnite, originale, gen beat stîncă sau hipster de beat.

Prețul calendarului este de 5 lei suta. Începînd cu acest an, se dă și pe caiet. Hai noroc!
-----

December 3, 2016

Incontestabila virtute a ignoranței (ultima parte, adică a doua)


Șansa i-a surîns lui Marin după mai puțin de trei luni de așteptare, cînd o stînă vrînceană aflată sub umbrela corporatistă a unei multinaționale americane (poate că numele McDoina Ciobanului vă spune ceva) a scos la concurs mai multe posturi de cioban. Fluturașul descoperit în cutia poștală, printre nelipsitele reclame la pastile de prelungit erecții, suna al dracului de promițător:
Vrei să te umpli de cașcaval, atît la propriu cît și la figurat? De ce să faci parte din turmă cînd poți să conduci turma? Ce mai păzești? Îți spunem noi ce păzești – oi. Oi, oi, oi, oi, oi! Poate chiar și capre, în funcție de performanțe. Păstoritul e doar pentru cei puternici, deși nu pare a fi mare brînză! Alătură-te acum echipei noastre de profesioniști!
Cînd oportunitatea îți bate la ușă nu poți să te prefaci că nu ești acasă, stingînd becurile, doar pentru că nu ai chef de musafiri sau ți se pare că e dezordine în apartament. Norocul ține cu cei puternici. Marin era deja puternic, astfel că norocul s-a conformat și i-a pus în cutia poștală acel fluturaș, restul depinzînd numai de el. Sub ochii lui, textul părea că emană raze de optimism nediluat. Succesul, un concept atît de abstract pentru unii, devenise aproape palpabil pentru Marin, fericirea lui manifestîndu-se pe moment sub forma unei singure lacrimi ce i se prelingea dramatic pe obraz. Dacă s-ar acorda premii Oscar pentru scene din viața reală, statueta aurită sigur ar fi înnobilat acum un mileu din casa familiei Berbeceanu.

Bucuria i s-a scurs din trup, transformată în pelin, cînd a ajuns la stîna vrînceană două zile mai tîrziu și a descoperit că unul dintre principiile de bază ale capitalismului – concurența – nu mai pare atît de grozav atunci cînd tu ești cel pus în postura de concurent. Un singur post mai era disponibil cînd Marin s-a proptit în fața biroului de resurse umane al stînei, cel care se asigura că tot timpul exista un raport de cel puțin un ciobănaș la trei sute de oi. Postul era revendicat de el și de încă un tip, un tînăr cocoșat.

Din dorința de a se combate discriminarea pe criterii fizice, toate companiile erau obligate să ofere un anume număr de locuri de muncă persoanelor cu dizabilități, atîta timp cît își puteau exercita cu succes atribuțiile. Norocul, care nu face treburile pe jumătate, a intervenit din nou în favoarea lui Marin. Contracandidatul său suferea de o afecțiune rară, o cocoașă frontală care i se întindea din gît pînă deasupra buricului și care-i curba spinarea în așa manieră încît părea că se uită tot timpul în sus, în stele. În consecință, băiatul știa toate constelațiile majore și putea găsi steaua polară cît ai zice “Esmeralda”. Cînd auzea pomenindu-se de “bestia cu două spinări” se înfuria nespus, deși era perfect conștient că nu se vorbea despre el. Din păcate, nu putea ține ochii deschiși pe timp de ploaie, din motive evidente, iar un cioban meteosensibil, o știe oricine, e o contradicție de termeni. Marin a primit postul.

Blana de oaie, probabil singurul print animal non-kitschos existent, avea o greutate pe care Marin a ajuns rapid s-o îndrăgească. Era ca și îmbrățișarea unui prieten drag, unul care mirosea ca și cum nu s-a spălat de foarte multă vreme. Blana exercita asupra umerilor lui o presiune extrem de plăcută, care-i îndesa parcă mai adînc cizmele în noroi și spiritul în visare. Șuba, și atracția gravitațională suplimentară pe care o genera, îl ținea cumva ancorat de glie. Parcă plutea atunci cînd n-o avea în spinare și avea senzația neplăcută că orice rafală de vînt l-ar fi putut duce printre nori, ca pe un zmeu scăpat din sfori sau ca pe un lampion pe care îl eliberezi deasupra orașului sau a pădurii, ignorînd pericolul de incendiu pe care îl presupune joaca cu focul.

Proptit în toiag, cu greutatea liniștitoare a șubei în spate, Marin s-a lăsat pradă abandonului. Anii au trecut pe lîngă el la fel de indiferenți precum proverbială caravană pe lîngă lătratul proverbialilor cîini. Cîini proverbiali care nu mor cînd vor proverbialii cai, pe care poți să-i duci la apă, dar nu poți să-i forțezi să bea. Asta pentru că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Dar vin eu și vă întreb, ce cal bea apă cu ulciorul?

Ciobănia e una din acele meserii care emană o atracție deosebită pentru firile leneș-contemplative, care pot ședea și cugeta (sau doar ședea) timp îndelungat. E întrecută în această privință doar de sectorul bugetar. Marin era un as în domeniu, răbdător ca o penelopă pastorală și stoic precum o stană de piatră. Experiența lui în leadershipul oilor era întrecută doar de dezinteresul lui pentru orice altceva. Din aceste motive, ieșirea lui din zona de confort a stînei și reorientarea către luptele de tip kickboxing a fost cu atît mai surprinzătoare, atît pentru cei care-l cunoșteau, cît și pentru ceilalți, care nu auziseră niciodată despre el.

Reorientarea profesională a lui Marin s-a petrecut după mai mulți ani de muncă în folosul multinaționalei, cînd omul nostru a auzit prima dată că se pot face bani buni din bătăi organizate. Ca orice cioban care se respectă, nu era complet străin de violența fizică. Cu puțin antrenament, putea să se măsoare cu orice adversar - cel puțin așa gîndea el -, avînd pe deasupra și satisfacția că muncește pentru el însuși și nu pentru a îmbogăți niște îmbuibați americani pe care nu i-a văzut niciodată la față. Atitudinea asta liberală îi pica bine, motiv pentru care efortul fizic pe care trebuia să-l depună în plus nu-l deranja mai deloc.

Regimul de pregătire pentru confruntarea din ring consta într-o serie de corvoade exagerate: tăia lemne chiar dacă nu trebuia făcut focul, plimba butoaiele grele dintr-o parte în alta, fără vreun motiv aparent, și alerga de nebun în jurul turmei pentru că auzise că trebuie să facă neapărat și niște cardio. Totuși, nu înțelegea de ce trebuie să-și întărească mușchii inimii; bătaia implică de obicei alți mușchi.

Văzînd că Marin e chitit pe cafteală, conducerea unității la care lucra s-a decis să-i organizeze o conferință de presă. În acest fel se stîrnea publicitate și pentru Marin, care putea astfel să-și găsească un adversar, și pentru produsele lor, printre care se număra și deja legendara Brînză bună în burduf de pîine. Puțină publicitate gratuită n-a stricat nimănui, decît poate publicității pe bani.

Eforturile departamentului de PR s-au concretizat într-un telefon primit de la un reporter care era mereu în căutare de subiecte de umplutură. E vorba de acele subiecte pe care producătorii le pun deoparte pentru zilele în care nu se întîmplă destule lucruri intersante pentru a acoperi o oră de știri, cît ține jurnalul de seară. Nu era tocmai o conferință de presă, dar măcar apărea la televizor ceva pozitiv despre stîna lor, care în ultima vreme se confruntase cu un val de critici după ce s-au descoperit unele coincidențe între numărul de miei vînduți de Paște, numărul de miei fătați în acel an și numărul de cîini de pază dați dispăruți.

Reporterul trimis de un post național de televiziune la fața locului se rătăcise puțin pe traseu, ajungînd la spatele locului, astfel că a întîrziat o jumătate de oră, timp în care a trecut și prin lateralele locului. Marin a așteptat răbdător, cum îi era obiceiul. Cînd microfonul și-a făcut loc sub nasul lui acvilin, lentoarea i s-a risipit într-o cascadă entuziastă de replici stîrnitoare de scandal:

- Nici nu o să am ce discuta cu ceilalți luptători. O să-i distrug. O să-i toc mărunt ca pe pătrunjelul care se pune în supă. O să-i macin ca pe boabele de grîu din care se face făina. O să-i zdrobesc, ca pe oasele alea din care încerci să sugi toată măduva. Abia aștept să intru în ring să le arăt ce pot. O să mă înfig în ei ca furcilița în mămăligă. Îi mănînc! Marin spunea toate astea ca un apucat, în timp ce mai mulți scuipați micuți îi stropeau bărbia.

Pentru că repoterului începuse deja să i se facă foame, n-a insistat cu întrebările. A mai capturat cîteva cadre de acoperire pe care să le folosească în timp ce vocea groasă a știristului expunea povestea lui Marin, după care s-a apucat să-și strîngă echipamentul. De aceea n-a auzit schimbul de replici dintre Marin și colegul lui.

- Mare scandalagiu te-ai mai făcut, Marine. Nu ți-e frică că te prinde un luptător mai solid și mătură cu tine pe jos?

- Todoruț, cît timp am la mine toiagu ăsta nu mi-e frică de nimic. Nici de dracu, nici de mă-sa.

- Prostovan mai ești. La boxu' ăsta poți să dai pumni și picioare, da' cam atît. Nu ai voie să dai nici măcar capete în gură. Cine crezi că te lasă să te bați cu toiagu?

- Ăia care fac luptele astea libere. Că de aia-s libere, să bați cum vrei. Nu? Vrei să zici că n-o să-mi dea voie să intru cu bota în ring?

- Nu că vreau să zic, chiar zic.

- Și atunci eu ce mă fac?

- Fă-te că ai glumit, zise Todoruț și plecă zîmbind sub mustața aia de Hitler pe care doar un cioban o poate purta cu succes.

(nu va urma...)
-----
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...