January 6, 2017

Aventurile părintelui Farsenie (cap.1) - Iadul alb

Valeria n-ar fi putut să jure pe Biblie că părintele spusese Ioan Bobotezătorul, căci n-ar fi fost creștinește din partea ei să-i conteste autoritatea, mai ales că părintele era nou în oraș, dar, cu toate astea, era sigură pe ea. Rar o înșelau urechile, în ciuda vîrstei înaintate sau a baticului ce-i acoperea ermetic urechile. Din spatele bisericii, de după rîndurile de băncuțe de lemn și oameni așezați rigid pe pernuțe colorate, îl auzise clar pe acesta mormăind în stilul specific al preoților trecuți de prima tinerețe despre cum domnul nostru Iisus Hristos a fost bobotezat în apa Iordanului de către Ioan Bobotezătorul.

Frigul ar fi putut să justifice bîlbîiala preotului. Gerul din biserică era comparabil cu cel de afară. Iar gerul Bobotezei și-a cîștigat pe merit faima. Era un frig de-ți crăpau gîndurile în cap. Banii strînși pentru sistemul de încălzire fuseseră revendicați de mitropolie, astfel că agheasma trebuia îndoită adesea cu spirt, să nu înghețe. Mirosul înțepător al alcoolului sanitar contribuia la sentimentul de curățire sufletească, deci tot răul spre bine.

Pînă la urmă, greșelile repetate ale preotului puteau fi puse pe seama dîrdîielii pricinuite de temperaturile mici. Valeria văzuse multe mîini tremurînd și multe guri clănțănind amin-uri aburite, în special la bărbații prea mîndri să-și asorteze la costumul de duminică o pereche de izmene, deci da, putea fi din cauza frigului. Putea, la fel de bine, să existe o altă explicație. De unde stătea ea, părea că dom' părinte se înveștmîntase în straie groase, avînd sutana îmblănită și UGG-uri negre în picioare.

Venise tîrziu și găsise locurile bune, din față ocupate de alte babe. Ce-i drept, unele dintre ele nu atinseseră nici măcar patruzeciul, dar se integrau de minune în categoria socială denumită succint “babe”. Înfofolite în haine negre, arătînd ca avangarda unui cortegiu funerar, colegele întru credință îi aruncau priviri superioare peste umeri, mîndre că o întrecuseră în smerenie. Fiind mai aproape de preot în prima lui zi, erau mai aproape de Dumnezeu. Valeria era hăt în spate, stînd de-n-picioarelea, deci exact cum e mai rău să stai într-o biserică, la o aruncătură de cruce de altar, temîndu-se că gestul ei de-a se ține departe de noul părinte paroh - gest involuntar, totuși - ar putea fi interpretat în fel și chip.

În timp ce părintele agita busuiocul spirtos deasupra capetelor plecate umil ale celor adunați în biserică, Valeria află de la un vecin numele acestuia: Farsenie.

-Farsenie?

-Da, Farsenie.

-N-am mai pomenit așa nume la un preot. Dumneata?

-Nici eu.

-O fi bun?

-Om vedea.

-Farsenie și mai cum?

-Habar n-am, femeie! Părintele Farsenie, răspunse repezit omul, supărat că femeia îi tot întrerupe contemplația religioasă cu întrebări tîmpite.

Finalizînd ritualul aghesmuirii, părintele se postă în fața congregației și își drese vocea de cîteva ori pînă cînd în biserică se așternu o liniște prielnică unei cuvîntări pline de har. Începu cu o rugăciune scurtă și un pslam lung și continuă prin a-i blestema pînă la Dumnezeu și înapoi pe toți netrebnicii care umplu jurnalele de știri cu referiri alarmante la așa-numitul “Iad Alb”.

-Iadul, dragii mei, este unul singur. Plin de flăcări și smoală și scrîșnet de dinți și sufletele păcătoșilor care au furat, au mințit, au ucis, au preacurvit sau au nesocotit fără rușine voia Domnului. Să asemuiești frumusețea naturală creată de Dumnezeu pe acest pămînt cu iadul este o blasfemie mpardonabilă.

-Zăpada, continuă preotul, este atît de pură și de curată de parcă ar fi scuturată direct din aripile îngerilor din ceruri. Zăpada n-are ce căuta în iad, acolo unde ard în chinuri groaznice toți smintiții, nebunii și catolicii. Erezia asta cu iadul alb trebuie să înceteze. E doar zăpadă, oameni buni, nu vă speriați de puțină zăpadă.

Oamenii din biserică dădeau cunoscător din cap. Mai toți văzuseră știrile în care ninsorile începutului de ianuarie erau catalogate drept apocaliptice.

-Apocalipsa, dragii mei, nu va începe cu o ninsoare. Va începe cu cei patru călăreți. Va începe cu război, foamete, pestilență și moarte. Două drumuri blocate în județul Buzău și cîteva mașini înzăpezite în zonele de sud ale țării nu constituie o apocalipsă. Sînt doar semnele unei ierni sănătoase. E păcat de la Dumnezeu să le spui iaduri albe unor viscole amărîte. Vă rog, ieșiți și bucurați-vă de zăpadă. Bucurați-vă de iarnă și de darurile domnului.

Valeria ieși, conform indicațiilor, să se bucure de zăpadă. Ningea anemic, cu fulgi mici ca boabele de susan. Coborî precaut scările înghețate și se îndreptă către poartă. În stînga, în mijlocul unei pături imaculate de zăpadă, ședea un om de zăpadă.

Fularul negru îi era mascat parțial de ninsoarea ce căzuse peste el în timpul nopții. Un morcov trona semeț în mijlocul feței sale rotunde și-i dădea un aer jucăuș. La fel și oala de pe cap. La fel și mătura de plastic cu fire de un verde intens. Ochii, în schimb, îi erau mici și negri, ca și cum cel care-l construise rămăsese fără cărbuni mari înainte să-și termine creația și fusese nevoit să improvizeze. În egală măsură, era posibil ca ninsoarea să-i fi acoperit ochii, astfel că Valeria se apropie de omul de zăpadă, dorind să-i limpezească privirea.

În clipa în care se întindea să-i atingă ochii, care păreau mai degrabă de sticlă decît de cărbune sau piatră, becurile pe care părintele le montase în omul de zăpadă cu o zi înainte explodară într-un roșu intens, de semafor încăpățînat, speriind-o pe femeie și făcînd-o să cadă pe spate, cu fundul în zăpadă, în văzul tuturor.

Nu-i rău pentru prima zi, gîndi părintele Farsenie ascunzînd în buzunarul adînc al sutanei telecomanda micuță ce făcea ochii omului de zăpadă să emane lumină roșie, de parcă ar fi fost posedat. Dar e mai e mult pînă departe și mai e mult de lucru pînă reușesc să bag frica lui Dumnezeu în toți oamenii ăștia.

Valeria a fost ajutată de doi bărbați să se ridice și de două femei să se scuture de zăpada de pe fund. Ieșind pe poarta bisericii, ar fi putut jura cu mîna pe Biblie că văzuse ochii omului de zăpadă aprinzîndu-se, dar ținu gîndul aproape de vestă și nu spusese nimănui motivul căzăturii, acuzînd terenul, anotimpul și vîrsta și considerînd că se făcuse destul de rîs în acea zi.

Cu voia lui Dumnezeu, va urma...
-----

No comments :